DESCHIZAND POARTA DRAGONULUI 25

Qigong

Călătorul Infinitului, acum în vârstă de o sută cinci ani, îi trimise mesajul lui Wang Liping: ieşi pentru a

îndeplini Calea, întemeiată, cum se cuvine, pe sursa ei pură. Propagă metodele clasice ale muncii interne

transmise în gruparea Porţii Dragonului din cadrul Taoismului Realităţii Complete, răspândind Marea Cale în

toată ţara.

Acum Transmiţătorul din a optsprezecea generaţie din cadrul Grupării Porţii Dragonului, moştenitorul

artelor clasice ale Nestematei Spirituale privind munca internă pentru dezvoltarea capacităţilor mentale, care a

studiat şi practicat timp de cincisprezece ani şi a păzit Calea timp de opt primăveri şi toamne, care a trăit tăcut,

171

în anonimat, timp de douăzeci şi trei de ani în total – Wang Liping, apăru în lume, în sfârşit, drept cine era el cu

adevărat.

În zona de sud-est a Beijingului, impresionanta capitală a Chinei, se află Observatorul Nor Alb, cea mai

mare aşezare taoistă din nordul Chinei. Observatorul Nor Alb este una din cele trei mari reşedinţe ale grupării

Porţii Dragonului din cadrul Taoismului Realităţii Complete. Aproape de sfârşitul dinastiei Song şi începutul

dinastiei Yuan, Maestrul Eternei Primăveri, Qiu Chuji, fondatorul grupării Porţii Dragonului, a început să

predice Calea aici, popularizând învăţătura Realităţii Complete. Opt secole mai târziu, succesorul Maestrului

Eternei Primăveri din cea de-a optsprezecea generaţie, Wang Liping, sosi în acest loc, oferind omagii

străbunului său spiritual, apoi merse către cele opt mari locuri de pe dealurile de vest, unde dori să organizeze

cursuri pe scară largă despre artele clasice ale Nestematei Spirituale referitoare la munca internă pentru

dezvoltarea capacităţilor mentale.

La Templul Lumii Înmiresmate, unul din cele opt mari locuri, s-a organizat un loc de practică.

Împrejmuit pe toate cele patru laturi de munţi înverziţi, încercuit de nori şi ceaţă, Templul Lumii Înmiresmate se

ivea din ceaţă în lumina zorilor. Templul a stat mult timp fără un stareţ care să-l îngrijească, astfel că era plin de

pânze de păianjen şi praf. Maestrul Wang Liping merse acolo şi curăţă camerele, iar apoi obişnuia să stea acolo

toată noaptea în fiecare dintre clădiri, examinându-le cu atenţie, eliminând anii de umezeală acumulată, astfel ca

templul să poată întâmpina, pentru cursuri, mai mult de o sută de elevi.

Transmiterea exerciţiilor de meditaţie în nemişcare unui grup atât de mare de oameni diferiţi, bărbaţi şi

femei, tineri şi bătrâni, fiecare diferit mental şi fizic, era o muncă fără precedent. Întâmpinând elevi din regiuni

diferite din China, maestrul Wang Liping dori mai întâi să clarifice anumite percepţii încâlcite, prezentând

oamenilor sursa esenţială. Exprimând pe scurt îndoiala asupra Qigong-ului popularizat în masă, maestrul

continuă definind cele trei stadii ale energiei:

„Cel mai important lucru în artele igienei taoiste este înţelegerea Naturii şi respectarea legilor naturale.

Oamenii se nasc în Natură şi există între cer şi pământ, aşa că avem o relaţie inseparabilă cu Natura. Principala

modalitate prin care se realizează această relaţie este energia. Astfel că Lao-tzu a extras următoarea formulă:

umanitatea imită pământul, pământul imită cerul, cerul imită Calea, Calea imită Natura.

În zilele noastre toată lumea vorbeşte despre practici energetice, dar în vechime nu exista acest termen.

Mai mult, există diferenţe în folosirea cuvântului «energie». Concret, există trei tipuri de energie.

Primul tip este energia respiraţiei, energia din atmosfera naturală. Aceasta nu are formă, nu are reguli ce

o guvernează sau un curs stabil. Este o energie ce există în trupul uman, ca şi în Natură, fiind în strânsă legătură

şi circulând pe interior şi în exterior.

Al doilea tip de energie este o substanţă subtilă proprie corpului uman; reprezintă fluxul puterii

dinăuntrul corpului. Deşi este imperceptibilă şi intangibilă, cu toate acestea are masă şi conţine particule care

pot fi măsurate mecanic. Aceasta este materie plină de substanţă dar fără formă. Această energie este aşa-numita

«energie adevărată» de care vorbim în mod obişnuit.

Al treilea tip de energie este o energie luminoasă, care este, de asemenea, un flux de putere din trup, ce

conţine particule. Această energie luminoasă are strălucire şi degajă căldură; când emană este perceptibilă de

către alţii şi poate fi folosită la transmiterea undelor electromagnetice, formând un «câmp magnetic» utilizat în

vindecarea bolilor.

Aceste trei tipuri de energie, reprezentând diferite nivele ale realizării practice, pot fi făcute, de

asemenea, să se transforme una în alta şi interacţiona una cu alta. Practica începe prin antrenarea energiei

naturale, ajungând să percepi realitatea trupului uman în contextul legilor Naturii. Când puterea muncii tale

interne ajunge la un anumit nivel, primul tip de energie se transformă în cel de-al doilea. Prin practică continuă

al doilea tip de energie se transformă în al treilea. Atunci practica a ajuns la un nivel avansat.

Când al doilea tip de energie se transmută în al treilea tip pot apărea unele reacţii precum reţinerea de la

consumul de cereale, carne, tutun, alcool, ceai şi altele. La un asemenea moment este necesară o administrare

172

atentă; altfel, este uşor să risipeşti efortul pe care l-ai făcut şi să renunţi la jumătatea drumului. Pe scurt, dacă

doreşti în fapt să transmuţi al doilea tip de energie în al treilea tip trebuie să practici exerciţii statice deoarece nu

poţi obţine aceasta prin exerciţii active.

În practicarea exerciţiilor statice principalul lucru este cultivarea celor «patru direcţii» ale trupului

uman – faţă, spate, stânga şi dreapta. Ceea ce vine din exterior stă în combinarea spiritului, intenţiei şi primului

tip de energie. Ceea ce iese din interior reprezintă combinarea spiritului, intenţiei şi celui de-al doilea tip de

energie. Emiterea energiei în exterior stă în combinarea spiritului, intenţiei şi celui de-al treilea tip de energie.

Concentrând punctele anterioare, primul tip de energie reprezintă respiraţia naturală în corpul Naturii. Al

doilea tip de energie reprezintă misterul universului în corpul uman. Al treilea tip de energie reprezintă secretul

cultivării realităţii şi obţinerii vrăjitoriei.

Minunile igienei taoiste se găsesc în extraordinarele energii ale primului, celui de al doilea şi celui de al

treilea nivel.”

La auzul acestor cuvinte, minţile elevilor s-au deschis. Maestrul Wang Liping ştia că teoriile taoiste se

bazează pe o practică îndelungată ce foloseşte atât trupul cât şi mintea, descoperită prin observare amănunţită şi

înţelegere directă. Doar ascultarea principiului reprezintă încă ezitarea din faţa porţii; dacă doreşti să intri pe

poartă şi să urci în hol pentru a intra în cameră, realizând înţelesul profund în cuvinte puţine nu există un alt

mod decât prin cultivarea rafinării intense.

Dimineaţa maestrul Wang Liping ţinea cursuri teoretice; apoi, după-amiaza şi seara îşi conducea elevii

în practică. Pe cât posibil el îşi învăţa elevii folosind metodele pe care le învăţase el însuşi de la mentorii săi. În

general vorbind, în exerciţiile statice care reprezintă lucrul asupra esenţei, meditaţia şezând cu picioarele

încrucişate este cea mai dificilă şi dureroasă. Este necesară menţinerea unui corp relaxat, a unei poziţii relaxate,

a unor oase relaxate, a unei gândiri relaxate, a unei atenţii relaxate şi a unei perspective relaxate, chiar în

mijlocul celei mai intense dureri; cu siguranţă nu este un lucru uşor. Când ei începeau această practică, unii

elevi nu înţelegeau fineţea sa interioară; nu după mult timp de la începerea meditaţiei şezând în această poziţie

începea să-i doară atât de tare încât nu-şi puteau stabiliza voinţa. Încurajându-i pe toţi să persevereze şi să nu

renunţe la postură maestrul Wang Liping le oferea o explicaţie în următorii termeni:

Meditaţia şezând cu picioarele încrucişate pentru a practica lucrul interior este cea mai dificilă; meditaţia

şezând până când leşini reprezintă limita. În Lucrurile esenţiale ale realizării se spune că până şi bărbaţilor

puternici le este greu să o suporte, deoarece este mult mai dureroasă decât orice altă durere. Durerea nu te

omoară dar nici nu te lasă să trăieşti. Deci care este avantajul de a trece prin asemenea durere? Este aceea de a

face cunoscut oamenilor că dincolo de această lume a persoanelor, evenimentelor şi lucrurilor, în care am venit

în mod dureros, există lumea cerului, pământului şi umanităţii, care trebuie, de asemenea, parcursă în mod

dureros. Ar trebui să experimentăm această durere o singură dată. Dacă putem suporta această durere, atunci

putem suporta orice durere. De fapt, oamenii pot să o suporte. Atunci când nu pot înseamnă că au o voinţă

şovăitoare şi trebuie să-şi folosească gândirea prin intermediul voinţei. Când meditarea şezând cu picioarele

încrucişate se află la început, este esenţială cultivarea oaselor şi măduvei şi schimbarea calităţii sângelui, ca

pregătire pentru exerciţiile de rafinare a celor cinci elemente interioare şi deschiderea măduvei. După un an sau

doi de meditaţie şezând, din durere apare plăcerea şi îţi pare cu adevărat că ai intrat într-o altă lume.

Aceste cuvinte sunt destul de uşor de înţeles la suprafaţă, dar conform maestrului Wang Liping,

principiile din spatele lor pot fi stăpânite doar trecând mereu prin dificultăţi, murind şi renăscând de mai multe

ori. El preda bazându-se pe propria sa experienţă, deci părea extraordinar de intim şi neobişnuit de simplu.

Vorbind şi râzând, îi conducea pe oameni pe poarta minunilor misterioase.

Cultivarea rafinării este extrem de dureroasă şi nu poate fi făcută într-o singură zi. Bazându-se pe

metodologia experienţială transmisă timp de peste unsprezece secole maestrul Wang Liping preda într-o

manieră corespunzătoare începând cu bazele, spre deosebire de aşa numiţii auto-proclamaţi „maeştrii de

Qigong” care pretindeau că-i învaţă pe oameni un fel de metodă rapidă de practică energetică. Wang Liping era

preocupat şi de faptul că noii elevi pot fi extrem de nerăbdători şi incapabili de a suporta durerea singurătăţii,

173

aşa că din timp în timp el executa unele trucuri spre folosul elevilor, adăugând ceva amuzament practicii şi

oferind o ocazie celor atenţi de a ajunge la o înţelegere a anumitor principii.

 

În iunie, în Beijing este o zăpuşeală extremă, aşa că transpiri chiar fără să mergi sau să te mişti prea

mult. Locul de practică era o cameră din templu aproape la fel de mare ca o sală de cursuri, în care se

îngrămădeau şezând peste o sută cincizeci de oameni. Uşile şi ferestrele erau ermetic închise, astfel că sala era

închisă oricărei circulaţii a aerului, ca şi groapa din pământ în care maestrul Wang Liping stătea şi practica,

atunci când era tânăr. Elevii erau cu toţii uzi de transpiraţie, ca şi când ar fi intrat într-un aburitor. Chiar şi

pernele pe care şedeau se umeziseră. Tuturor le era greu întrucât gâfâiau şi mureau de sete.

Maestrul Wang Liping îi puse pe toţi să-şi deschidă mâinile şi să le pună cu dosul palmei pe genunchi,

fiind atenţi la schimbările de temperatură ce înconjura universul propriilor lor trupuri. Când vorbea se apleca

uşor şi îşi mişca uşor mâinile înainte şi înapoi, ca evantaiele mici, mormăind ceva în timp ce respira.

După circa unul sau două minute un curent de aer începu să se facă simţit în cameră. În foarte scurt timp

fu ca şi cum toate uşile şi ferestrele fuseseră larg deschise şi adieri răcoroase treceau prin cameră, de fiecare

dată fiind din ce în ce mai răcoroasă. După şapte sau opt minute căldura teribilă se dispersase iar transpiraţia de

pe faţa şi trupul elevilor se uscă treptat. Într-o clipă camera înfierbântată deveni rece ca o peşteră montană cu un

izvor ce curge neîncetat. Unora dintre elevi nu le venea să creadă că aceasta se întâmplase cu adevărat;

deschizându-şi ochii pe furiş şi privind împrejur, văzură că uşile şi ferestrele erau ermetic închise, ca mai

înainte; nicio gură de aer nu pătrunsese. Toţi ceilalţi elevi stăteau cu ochii închişi, cu zâmbete de relaxare pe

feţe.

Unul din noi se număra printre cei ce au tras cu ochiul. La acea vreme nu ne puteam imagina cum o persoană

poate coborî temperatura într-o cameră atât de largă într-un timp atât de scurt. Mai târziu, învăţând exerciţii de

echilibrare, am descoperit că atunci când cineva practică cu o fiinţă de yin pur, precum un şarpe, până la punctul

în care atinge echilibrul, este plauzibil, teoretic, ca o persoană să preia energia yin pură a şarpelui şi să o

radieze, sau ca un om să imite capacitatea şerpilor de a emite energie yin şi a răcori aerul.

Având loc din ce în ce mai multe întâmplări extraordinare, perspectiva elevilor se extinse foarte mult.

Dar nu totul putea fi digerat şi înţeles. Destul de multe persoane aveau visuri care în mare parte aveau legătură

cu maestrul Wang Liping. Ciudat era că atunci când subiectul visurilor se ivea în discuţie în ziua următoare se

dovedea că mai multe persoane avuseseră acelaşi vis. Uneori, mai multe zile la rând, erau visuri ca un roman în

serie, un capitol urmând altuia. Când era întrebat despre acestea maestrul Wang spunea râzând: „Poate că faceţi

munca în vis împreună. Când gândul este exersat în unison şansa ca oamenii să aibă acelaşi vis este într-un fel

crescută.”

Majoritatea elevilor veneau doar în scopul de a-şi îmbunătăţi starea fizică şi nu păreau foarte preocupaţi

de acest fenomen, ignorând astfel o experienţă de o mare valoare ştiinţifică. În realitate, folosirea visurilor

pentru a transmite conştienţa este una din artele superioare ale grupării Porţii Dragonului. Maestrul Wang

Liping profită de ocazia oferită de clasă pentru a executa un experiment, făcând mai multe persoane să aibă

acelaşi vis în acelaşi timp. Mai devreme el dusese la îndeplinire asemenea experimente doar cu învăţătorii săi;

întrucât atât bătrânii maeştri cât şi succesorul lor aveau un înalt nivel de realizare ei puteau schimba gânduri în

timpul visurilor şi puteau purta conversaţii tăcute. Dar niciunul dintre predecesorii săi nu efectuase un

experiment concret de control simultan al gândirii mai multor persoane; această responsabilitate căzu pe umerii

maestrului Wang Liping. Chiar şi în zilele de astăzi el este implicat în cercetarea şi investigarea acestui lucru.

Am întâlnit asemenea situaţii de mai multe ori; era evident că maestrul Wang Liping intra în visurile

noastre, acţionând şi vorbind cu o deosebită claritate. Ne puteam aminti ceea ce făcuse şi spusese, şi

descopeream că toate visurile se dovedeau ulterior adevărate; deci am presupus că maestrul Wang transmitea

conştienţa prin visuri. Când am mers la el şi l-am întrebat el a spus că nu ştie nimic de aceasta.

174

Noi credem că orice persoană care a avut un contact la fel de puternic cu maestrul Wang Liping ar fi

putut avea asemenea experienţe. Aceste fenomene ilustrează modul în care oamenii cu realizări înalte pot face

anumite lucruri în mod conştient în timp ce se află într-o stare inconştientă. Cum ar trebui să clasificăm

asemenea fenomene spirituale? Se pare că unele concepte ale psihologiei vestice precum conştient şi

subconştient sunt insuficiente pentru a analiza nivelele de conştiinţă ale creierului oamenilor cultivaţi.

 

După o jumătate de lună de practică la templul montan maestrul Wang Liping le-a spus elevilor că vor

apărea prin preajmă o mulţime de animale mici. El îşi instrui elevii să nu se teamă de micuţele creaturi; le spuse

să fie blânzi cu animalele şi să nu le facă niciun rău. După câteva zile, adăugă el, animalele vor pleca ele însele.

Elevii, pe jumătate crezură şi pe jumătate se îndoiră; dar până a doua zi templul devenise ca o menajerie. Unul

câte unul, şoareci şi nevăstuici apărură practic de nicăieri, zburdând fără teamă în plină zi. Ele invadară şi sala

de practică; după ce clasa petrecu un scurt timp în meditaţie şezând în linişte, o adunătură de rozătoare o

zbughiră înăuntru, fugind în jurul pernelor de şezut, unii dintre ei întinzându-se înăuntrul pantofilor ca şi când ar

fi găsit ceva delicios acolo. Şerpii se prelinseră pe geam, unii dintre ei vârându-se prin crăpăturile de la colţurile

camerei pentru a cerceta, ca şi când ar fi fost absorbiţi în a mirosi ceva. Apărură şi un număr uimitor de mare de

bursuci, suspicioşi şi nervoşi. Unii elevi ce practicau meditaţia în acea seară, şezând sub copaci, atunci când şiau

încheiat exerciţiul şi au deschis ochii chiar au găsit bursuci ce stăteau în faţa lor.

Maestrul Wang Liping le-a explicat elevilor că practica muncii interne poate atrage animale mici.

Aceasta nu este o superstiţie; există un principiu ştiinţific al acestui fenomen. Tot ceea ce există în tărâmul

„persoanelor, lucrurilor şi evenimentelor” şi în cel al „cerului, pământului şi umanităţii” are propriul său

„câmp”, care poate emite „unde” de o frecvenţă specifică, ce intră în relaţie cu mediul. Aceste nenumărate

câmpuri diferite reprezintă o totalitate, dar, de asemenea, sunt şi independente, în mod individual. Datorită

unimii lor, întreg universul este un tot; datorită individualităţii lor independente, toate lucrurile şi fiinţele sunt

distincte. Când un grup de practicanţi au cultivat împreună rafinarea timp de mai multe zile, constituţia şi

capacităţile corpului uman suferă modificări, şi la fel se întâmplă şi cu frecvenţa undelor de energie pe care le

emite. Când frecvenţa acestor unde de energie corespunde cu frecvenţa energiei emisă de micile animale,

acestea se vor aduna în mod spontan, ca şi când ar fi mirosit hrană atractivă pentru ele.

În realitate, aici sunt implicate principii de chimie, fizică şi biologie. Extinzând principiul, dacă oamenii,

atunci când stau cu picioarele încrucişate, ar fi atenţi la schimbările subtile şi detaliate dinăuntrul corpului, acest

lucru le-ar permite să simtă schimbările subtile în frecvenţele vibratorii de pe suprafaţa pământului. Exerciţiile

de echilibrare stând cu spatele la un copac, îmbăindu-te în energia sa, caută să integreze „câmpul” tău în

„câmpul” copacului; dacă animalele mici practică şi ele cultivarea în prezenţa oamenilor, aceasta înseamnă că şi

ele îşi armonizează „câmpul” lor energetic.

Astfel că oamenii din timpuri străvechi îşi foloseau în mod conştient variabilitatea şi consistenţa

câmpurilor energetice pentru a stimula capacităţile latente din fiinţele umane.

Ca un taoist modern al Realităţii Complete, un maestru care a ajuns la o realizare profundă a esenţei

gândirii taoiste, Wang Liping foloseşte un limbaj inteligibil modern pentru a exprima ideile despre Cale. În

procesul absorbţiei teoriei ştiinţifice moderne şi la un moment în care civilizaţia estică şi cea vestică converg, el

a ajuns să simtă şi mai pătrunzător limitările ştiinţei moderne, şi chiar acolo se află avântul dedicării sale în

propagarea culturii taoiste.

 

După încheierea cursurilor de la Templul Lumii Înmiresmate din Beijing, maestrul Wang Liping se

furişă înapoi către Peştera Eternei Primăveri de pe Muntele Lao, unde le vorbi învăţătorilor săi despre această

experienţă, despre noile sale impresii şi înţelegeri. El ceru, de asemenea, sfaturi privind unele cazuri de boli mai

deosebite pe care le întâlnise. Bătrânii maeştri fură încântaţi să vadă felul în care se maturizase discipolul lor şi

modul de succes în care îşi asumase marea sa responsabilitate.

175

Wang Liping rămase cu bătrânii învăţători câteva zile. În timpul cursului el condusese exerciţiile,

vindecase unele boli, ţinând prelegeri, cheltuind foarte multă energie. După câteva zile el îşi reveni. Când plecă

îi înmână marelui maestru toţi banii pe care îi primise ca taxă de curs, pentru realizarea dorinţei acestuia de a

construi un loc în care Calea să poată fi propagată.

Marele maestru îl certă: „Deşi ai realizat Calea, încă nu ai părăsit societatea obişnuită. Trăieşti în lumea

obişnuită şi ai o familie numeroasă cu nevoi materiale. Mai mult, după acest început va trebui să ai de-a face cu

un număr din ce în ce mai mare de oaspeţi, lucru care te va supune la cheltuieli considerabile. Lucrarea noastră

este deja dincolo de lume; trăim în lumea Căii. Cerul şi pământul ne oferă suficient sprijin. De ce am avea

nevoie de bani?” Marele maestru dori să-i înapoieze banii lui Wang Liping, dar acesta refuză.

După aceasta, la terminarea fiecărui curs, brigada comunistă însărcinată cu aceasta lua majoritatea

venitului, dar Wang Liping lua puţinul venit câştigat cu greu care rămânea după cheltuieli şi îl ducea în munţi

pentru a i-l înmâna personal marelui maestru. Incapabil să-l facă să-şi schimbe părerea, marele maestru nu putea

decât să accepte; era mişcat de caracterul lui Wang Liping, care îşi respecta învăţătorii şi era în slujba Căii.

 

Asumându-şi însemnata responsabilitate de a răspândi cultura taoistă, conştient de aşteptările pe care

învăţătorii le aveau din partea sa, maestrul Wang Liping nu mai putea fi oprit atunci când începea ceva. Ani de

zile călători în nord şi sud, predând nenumărate cursuri şi seminarii în Wushun, Shenyang, Beijing,

Shijiazhuang, Sian, Wuhan, Guangzhou, Nanjing, Jinhua, Shanghai şi în alte locuri, oferind esenţa culturii

tradiţionale pe care o asimilase prin dificultăţi uriaşe cu douăzeci de ani mai înainte, pe drumul parcurs

împreună cu învăţătorii săi, şi lucrând cu sârguinţă pentru relansarea culturii tradiţionale chineze în lume.

Având puternice sentimente pentru oraşul său natal, curând după întoarcerea de pe Muntele Lao

maestrul Wang Liping organiză al doilea curs de arte interne ale Nestematei Spirituale pentru dezvoltarea

capacităţilor mentale. De această dată, cu peste patru sute de bătrâni în rândul audienţei, maestrul Wang Liping

îşi exercită întreaga putere pentru a crea un câmp de energie pentru toţi şi pentru a-i conduce în exerciţiile

interne conectându-i la puterea sa internă. În ultima parte a cursului, un sfert dintre studenţi au experimentat

trezirea în ei a unor grade diferite de capacităţi latente, obţinându-se o reacţie relativ sensibilă la deschiderea

ochiului celest. Mai târziu, maestrul Wang Liping şi-a dus elevii într-un un loc pitoresc unde i-a pus să stea

liniştiţi în jurul vârfului unui deal cu o privelişte deschisă. Apoi le-a spus să-şi închidă ochii, să privească drept

înainte şi să-şi amintească ce vor vedea. După câteva ore maestrul Wang Liping le-a spus să-şi încheie

exerciţiul; fără a le permite să vorbească, el îi puse să-şi scrie viziunile. După o vreme, mai mult de o sută de

elevi îi înmânară relatările lor. După cum s-a demonstrat, majoritatea văzuse o scenă de luptă. Mai mult de

treizeci au oferit descrieri detaliate ale oamenilor, uniformelor, steagurilor, trupelor de luptă şi schimbărilor în

cursul luptei, ca şi când le-ar fi trăit chiar ei înşişi. Mai mult, aceste treizeci de relatări neobişnuite au descris, în

esenţă, aceleaşi scene; fără a discuta deloc înainte, mulţi oameni au folosit termeni asemănători, spunând că a

fost ca un coşmar, o scenă de violenţă teribilă.

Un asemenea eveniment a fost înregistrat în cărţile de istorie. În anul 1618, Manchu Nurhachi au atacat

trei citadele chineze în temeiul celor „şapte plângeri majore” împotriva guvernării Ming. În acea lună de aprilie,

preşedintele chinez al ministerului apărării a condus o armată împotriva trupelor Nurhachi, intrând într-o luptă

sângeroasă. Armata Ming a fost înfrântă atât de rău încât „mai bine de zece mii au murit, unul sau doi din zece

supravieţuind.” Cele trei citadele şi teritoriul din împrejurimi au căzut în mâinile duşmanului iar puterea

dinastiei Ming a început să decadă rapid.

Există o înregistrare destul de detaliată a acestei bătălii, şi comparând descrierile uniformelor şi

steagurilor cu cele văzute de elevi în viziunea lor internă s-a dovedit că viziunile erau de fapt scene ale unei

părţi din această luptă.

Maestrul Wang Liping ne-a povestit următoarele despre acest incident: „Există trei posibilităţi pentru reapariţia

acestui vechi câmp de luptă. Una este aceea conform căreia elevii, sub îndrumarea mea, au inversat

176

cursul timpului sărind peste trei sute şapte zeci de ani pentru a fi martori la o scenă de luptă din acea epocă. A

doua este că scenele din războaiele trecute rămân încă în univers într-un anume fel, şi le putem înţelege printr-o

metodă specială. A treia este că am folosit o artă taoistă de a proiecta o scenă înaintea elevilor, ca şi când le-aş fi

provocat un vis. Ce vreau să spun este că, în mod sigur, nu am proiectat nicio scenă; şi chiar dacă aş fi făcut-o,

de unde venea scena pe care am proiectat-o? Prin urmare, puteţi elimina a treia posibilitate şi puteţi scrie despre

conceptele de timp şi spaţiu şi modalităţile existenţei materiale.”

 

În mai 1986, la invitaţia Asociaţiei pentru Cercetări Ştiinţifice referitoare la Practicile Energetice din

China, maestrul Wang Liping a ţinut din nou un seminar în munţii de la vest de Beijing, la care au participat

peste trei sute de persoane din întreaga ţară. În decursul a patruzeci de zile de predat cursuri şi condus exerciţii

maestrul Wang Liping lua masa împreună cu elevii şi stătea tot timpul împreună cu ei. Elevii îi spuneau toate

problemele, mari sau mici, de la boli cronice la subiecte ce ţineau de familie. Erau o apropiere şi o sensibilitate

foarte profunde între învăţător şi elevi. Cu compasiunea, voioşia, înţelepciunea, sinceritatea şi caracterul său

taoist elevat, maestrul Wang a plantat în inimile elevilor credinţa fermă că a învăţa Calea este un lucru bun.

Mai târziu, vorbind despre ceea ce a ajuns să înţeleagă din anii săi de experienţă în predare, maestrul

Wang Liping spunea că pentru a fi învăţător este necesar să fii una cu elevii; trebuie să predai din sensibilitatea

trăirii.

Într-una din zilele workshop-ului, mai mulţi oameni urcară muntele aducând o bătrână paralizată de mai

mulţi ani. În vârstă de peste optzeci de ani, femeia cu părul argintiu îl strigă pe maestrul Wang Liping în

momentul în care îl văzu, strigând: „Salvează-mă, Bodhisattva!”

Această bătrână crezuse mereu în budism şi respectase taoismul. Fusese o femeie evlavioasă şi

prezentabilă, dar în 1982 îi apăruse un cheag de sânge pe creier care o lăsase complet paralizată. După ce

mersese la multe clinici de specialitate pentru a se trata, îşi mai revenise puţin, dar era încă paralizată pe o parte.

Deschizându-şi ochiul celest maestrul Wang Liping văzu că starea sa nu era extrem de gravă, dar ea nu

fusese tratată la timp şi într-o manieră corectă. El le spuse rudelor bătrânei că trebuia încă să aibă grijă de câteva

sute de elevi deci nu putea merge la ea acasă pentru a o trata, dar dacă ei ar putea s-o aducă la el în fiecare zi,

tratamentul ei ar dura o săptămână. Rudele sale fură de acord imediat.

Astfel că bătrâna venea în fiecare zi în care maestrul Wang Liping ţinea cursuri şi stătea lângă podium.

În momentul în care acesta preda el îi difuza putere internă în mod invizibil, pentru a o trata pe bătrână.

Absorbită în ascultare, fără să-şi dea seama ce se întâmpla, bătrâna fu în stare să se ridice şi să meargă după

două zile, fără sprijin din partea familiei. După trei zile ea putu să se deplaseze singură, încet, cu ajutorul unui

baston. După cinci zile ea putea să se descurce de una singură. După şapte zile era total refăcută, capabilă să se

plimbe pe terenul din jurul templului.

La încheierea seminarului bătrâna veni împreună cu întreaga familie, aproape douăsprezece persoane,

pentru a-şi exprima mulţumirea. Luând mâna maestrului Wang Liping, ea spuse: „Această boală chinuitoare a

mea nu putea fi vindecată de o persoană obişnuită. În ziua în care te-am întâlnit, părea ca şi când aş fi văzut

lumina lui Buddha; atunci am ştiut că voi fi salvată. Când eram tânără am suferit de o altă boală ce a fost

vindecată chiar aici, în acest templu, de către un stareţ budist care mi-a oferit energie spirituală. Acum, că am

primit energie spirituală din partea ta, aceste oase bătrâne se pot ridica din nou!” Când vorbea îşi puse familia să

îngenunchezi în semn de respect. Oarecum tulburat, maestrul Wang îngenunche şi el în grabă pentru a o ajuta pe

bătrână, repetând, „E prea mult, bunico, e prea mult!”

 

Cei peste trei sute de elevi stăteau cu picioarele încrucişate în două camere largi ce se învecinau formând

litera T, cu maestrul Wang Liping aşezat la punctul de întretăiere, conducându-i cu puterea sa internă.

177

„Toată lumea să-şi lase libere hainele şi cureaua; cu întreg corpul relaxat, corectaţi-vă poziţia în mod

corespunzător. Spatele să fie drept dar nu ţeapăn; relaxat, nu căzut. Lăsaţi limba să se odihnească pe palatul

superior. După ce v-aţi format o postură de bază solidă, închideţi cele trei yin-uri inferioare. În regulă! Acum

ridicaţi capul şi priviţi în faţă, cu cât mai departe cu atât mai bine. Vedeţi dacă există vreun punct strălucitor, şi

ce culoare are el. Bine! Adunaţi treptat lumina spirituală, adunaţi-o înapoi în punctul dintre sprâncene, care

reprezintă «deschiderea» «deschiderii ochiului celest». Apoi introduceţi-o mai adânc în interior...”

Elevii stăteau drepţi, fără a se mişca, astfel că locul era liniştit, calm, fără niciun sunet. Acum maestrul

Wang Liping îşi extinse palmele, le ridică uşor deodată, apoi le scutură o dată către stânga şi dreapta. Dintrodată

aceşti trei sute de elevi începură să se balanseze incontrolabil, ca şi când ar fi stat într-o luntre pescărească

pe o mare furtunoasă. Apoi, când maestrul Wang făcu o mişcare ca şi cum ar fi întors două monezi în mână,

elevii se agitară şi mai intens. Unii se balansau înainte şi înapoi, unii îşi scuturau mâinile cu mişcări rapide, unii

se băteau pe piept, unii făceau mişcări graţioase de dans, unii făceau serii rapide de mişcări cu mâinile, ca

experţii vorbitului prin semne. Dintr-o dată, unii începură să se vaite cu jale, în timp ce alţii începură să râdă

nebuneşte. Ambele camere erau într-o zarvă.

Maestrul Wang Liping stătea în centru, observând lucrurile stranii ce aveau loc în jurul său, cu un

zâmbet inocent pe faţă. După o vreme el îşi ridică mâna dreaptă către camera aşezată de la est către vest în timp

ce îşi împinse cealaltă mână uşor, în jos. Apoi se întoarse către camera aşezată de la nord către sud părând că

manevrează două monezi în timp ce pronunţa nişte sunete.

Acum persoanele din jumătatea vestică a camerei aşezate de la est către vest înnebuniră, plângând şi

văitându-se puternic. Între timp, se părea că cei din jumătatea estică erau epuizaţi de această transformare,

mişcările lor devenind din ce în ce mai slabe, ţipetele lor ascuţite transformându-se în gâfâieli, liniştindu-se apoi

până se calmară. În camera aşezată de la nord la sud era deja linişte, cei peste o sută de elevi fiind cuminţi ca

nişte oi docile. Unii moţăiau, alţi sforăiau, dormind fără a fi absolut deloc atenţi la vaietele şi râsetele din

cealaltă cameră.

După treizeci de minute maestrul Wang Liping linişti oamenii ce se văitau şi făceau zgomot, apoi

murmură un „descântec” după care cei ce adormiseră începură să se trezească. Maestrul Wang le spuse tuturor

să-şi frece mâinile, să-şi maseze feţele, să-şi desfacă picioarele şi să încheie exerciţiul.

Când terminară, elevii vociferară către maestrul Wang Liping să le explice ce se întâmplase. Bucuros ca

un copil maestrul le vorbi elevilor ce-l înconjurau despre acest fenomen: procesul construirii unui câmp de

energie, amplasării unui aranjament şi efectuării împuternicirii, dezvoltat din învăţăturile străvechi taoiste şi

budiste. Există trei modalităţi.

Prima modalitate este numită mulţime la întâmplare. Aceasta înseamnă că la momentul împuternicirii nu

există restricţii referitoare la oamenii implicaţi. Nu există reguli şi nu există vreo amplasare; puterii i se permite

să curgă spontan. În cei afectaţi pot apărea vaiete şi râsete sălbatice, gesticulări şi dansuri, tot felul de

comportamente stranii. Principalul scop din spatele acestora, pentru cel ce face împuternicirea, este de a folosi

acest format pentru a observa natura, caracterul, mentalitatea şi viciile persoanelor afectate; astfel că, în mod

intenţionat, se evită amestecul nejustificat.

Dar nu e nevoie de o persoană foarte evoluată pentru a produce efectul mulţimii la întâmplare. Forţe

externe precum reputaţia, prestigiul, statutul şi profitul pot face oamenii să-şi piardă natura lor esenţială, să uite

ceea ce fac şi să-şi piardă controlul asupra lor înşile. Aceasta a zăpăcit elementele psihologice subiective ale

multor oameni. De exemplu, cântăreţii moderni de muzică pop sau performanţele starurilor de cinema sau ale

atleţilor intoxică mulţi tineri, ducându-i într-un fel de apatie. Deci nu trebuie considerat că inducerea unor

acţiuni spontane pe scară largă este un lucru bun; când cel ce face împuternicirea este o persoană evoluată, în

realitate acesta este un fenomen de nivel scăzut.

A doua modalitate se numeşte amplasarea unui aranjament. Aici, cel care efectuează împuternicirea

delimitează diferite sectoare, locaţii şi unghiuri în conformitate cu naturile şi temperamentele diferite ale

indivizilor implicaţi; doar atunci tehnica este utilizată, trimiţând oamenii în diferite sectoare, în diferite stări.

178

Unii sunt făcuţi să se mişte, unii plâng, unii râd, unii dorm, unii stau liniştiţi, fiecare acţionând individual, fără a

interfera cu ceilalţi. Cel care efectuează împuternicirea este ca un actor; membrii audienţei sunt cei asupra

cărora se acţionează. Este de asemenea posibil să facă un loc răcoros şi un loc călduros în cadrul aceleiaşi

camere, sau ca ceasurile unora să meargă ceva mai repede în timp ce ale altora merg ceva mai încet. Toate

aceste efecte sunt derivate din acelaşi principiu.

Tărâmul modalităţii superioare de împuternicire este numit „a duce mintea în înţelegere spirituală”. Nici

vorbitul, nici acţiunea nu mai sunt necesare; subtilitatea operaţiunii stă doar în minte. La acest punct de

întretăiere există o tranziţie de la mişcarea externă către mişcarea internă, de la mişcarea internă către mişcarea

spiritului; ambele părţi comunică mental prin intermediul spiritului, combinându-se într-o comuniune lipsită de

cuvinte.

În final, maestrul Wang Liping a explicat că atunci când apar mişcări spontane ale trupului în timpul

practicii, aceasta înseamnă că energia se află în faţă iar spiritul se află în spate; spiritul este în acord cu energia,

astfel că trupul nu are stăpân. Practicantul trebuie să facă sinele conducător, transformând mişcarea externă în

mişcare internă, examinând schimbările detaliate şi extrem de subtile din corp în mijlocul liniştii clare.

În Scriptura clarităţii şi calmului se spune: „A folosi întotdeauna intenţia pentru a observa deschiderea

reprezintă mişcarea; a folosi întotdeauna apatia pentru a observa rafinamentul în deschidere reprezintă

nemişcarea. A aduna remediul este mişcare; a obţine remediul este nemişcare.” Se mai spune: „Cerul şi

pământul din corp răspund în mod sensibil cerului şi pământului din exteriorul corpului, iar cerul şi pământul

din exteriorul corpului răspund, prin urmare, cerului şi pământului din interiorul corpului; astfel, când cerul şi

pământul din interiorul corpului au un stăpân, atunci energia cerului şi pământului din exteriorul corpului ajung

înăuntru. Dacă nu există niciun stăpân, energia cerului şi pământului din interiorul corpului ajunge în afară,

având ca urmare incapacitatea de a atinge Calea; în schimb, are loc pierderea Căii.” Taoiştii spun: „Destinul

meu stă în mâinile mele, nu ale Cerului”, dar este esenţial să concorde cu Calea în toate domeniile vieţii, fie că e

vorba de personalitatea individuală, mijloace de trai, cultivarea de sine sau muncă. Ceea ce este important este

ca „cerul şi pământul din interiorul corpului să aibă un stăpân”, ca persoana să fie capabilă să se stăpânească pe

sine, obţinând progrese şi iluminare prin propriul efort şi propria gândire, fără ca prin implicare în adulare

obtuză să piardă din vedere natura intrinsecă esenţială.

 

Activităţile de predare ale maestrului Wang Liping au atras din ce în ce mai mulţi oameni până când

Templul Lumii Înmiresmate a devenit neîncăpător iar ei s-au extins la templele locuibile de pe munte. Când

locurile de cazare de pe munte fură ocupate, erau elevi ce urcau pe munte dimineaţa şi coborau după cursuri şi

practică pentru a se odihni. Veniră şi căutători ai Căii din Hong Kong, iar cercetători fiziologi din Japonia

intrară în contact cu Asociaţia pentru Cercetări Ştiinţifice ale Practicilor Energetice Chinezeşti, pentru a efectua

cercetări în domeniu.

179

20

Asumându-şi o însemnată responsabilitate

Una din cele mai importante sarcini pe care cei trei bătrâni vrăjitori i-o dăduseră lui Wang Liping era

aceea de a suplimenta şi a redacta Canonul taoist. Maestrul Wang Liping vorbeşte despre Canonul taoist ca

fiind un document al culturii chineze; el reprezintă, de asemenea, şi o enciclopedie a culturii chineze străvechi.

Canonul taoist nu este o carte de istorie ce consemnează urcuşurile şi coborâşurile dinastiilor şi erelor.

Preocuparea sa o reprezintă relaţia dintre umanitate şi Natură: modul în care este constituit universul, cum se

schimbă el, cum funcţionează, cum se dezvoltă umanitatea, care este sursa umanităţii, şi care este destinul

acesteia, care este locul umanităţii în univers. Pe scurt, Canonul taoist se preocupă cu secretele interne ale

universului şi vieţii umane. El investighează aceste mari probleme prin intermediul unui mod special de

gândire, formând o formă culturală specială, ajungând la anumite concluzii unice care au devenit contribuţia de

cunoaştere şi înţelepciune adusă de poporul chinez, sau de Orient, întregii rase umane. Acesta este sensul în care

Canonul taoist poate fi numit o documentaţie a culturii chineze sau o enciclopedie a culturii chineze străvechi.

Sfera de întindere a Canonului taoist este enormă. În vremurile străvechi se spunea deja că „artele

taoiste sunt complexe şi multiple.” Cine a spus acest lucru nu a înţeles cultura taoistă; oamenii ce nu au înţeles-o

au spus acelaşi lucru şi în vremurile ce au urmat.

Şi totuşi, având în vedere paleta largă de probleme cu care se preocupă taoismul, cu greu literatura sa

istorică putea fi altfel decât variată şi complexă. Dar enorma bogăţie a literaturii istorice conservată în Canonul

taoist o transformă într-o bogăţie culturală imensă pentru oamenii din vremurile ulterioare.

Istoria redactării şi organizării Canonului taoist îmbrăţişează peste o mie de ani, cu numeroase

episoade. Profesorul Chen Guofu a scris Studiu asupra surselor Canonului taoist, pentru care Profesorul Luo

Changbei a scris următoarea prefaţă la prima ediţie:

„Redactarea Canonul taoist a trecut prin trei faze. Mai întâi a fost însemnat în consemnări de literatură

în Documente ale dinastiei Han; ulterior oameni precum Ge Hong, Lu Sinjing, Meng Fashi, Dao Hongjing,

Yuan Siaozhu, Wang Yang şi Yi Wencao l-au sporit, redactat şi organizat. Dar chiar dacă tabla de materii era

completă, compilarea efectivă nu era încă. Aceasta a fost prima fază.

Canonul taoist a fost menţionat prima dată când a fost redactat şi organizat în era Kaiyuan a dinastiei

Tang, între 713 şi 742. Numit Colecţia preţioasă a celor trei canale deschise, conţine 3.744 de pergamente.

Aceasta a fost arsă şi împrăştiată în războaiele de la sfârşitul dinastiei Tang şi în epoca următoare a celor Cinci

Dinastii. În timpul dinastiei Song, pe vremea împăraţilor Taizong (976-997) şi Zhenzong (998 – 1022), Xu

Xuan, Wang Jing şi alţii au efectuat studii comparative prin ordin imperial şi au trimis curţii titlurile de cea mai

bună calitate. Structura completă a colecţiei a fost totuşi dezorganizată şi au apărut discrepanţe, astfel că timpul

a trecut fără o organizare radicală pe subiecte a Canonului. Apoi Zhang Junfang a comparat o multitudine de

texte, a evaluat variantele şi în mai mulţi ani de muncă a organizat Canonul într-o colecţie de lucrări de 4.565

de pergamente. Aceasta a fost numită Comoara Palatului Celest a Marelui Cântec, în care expresia «Palatul

Celest» se referă la numerele din sistemul de enumerare din Clasicele celor zece mii de ideograme. Zhuang

Junfang a mai scos pasaje din textele esenţiale ale Canonului, care cuprind Cele şapte fâşii de bambus într-un

săculeţ din nor. Apoi, în epoca Chongning din domnia împăratului Huizong (1102 – 1106), a fost emis un

decret imperial pentru căutarea cărţilor pierdute ale taoismului, la care consiliul guvernamental pentru cultură a

avut ediţii critice făcute de taoişti crescând numărul Canonului la 5.387 de manuscrise. Aceasta a fost cea de-a

doua fază.

Cea mai veche ediţie critică a Canonului taoist este cea tipărită pe vremea împăratului Huizong,

cunoscută drept Canonul taoist Wangshou din epoca Zhengho. În timpul epocii Zhengho (1111 – 1118), cărţi

taoiste pierdute au fost, prin ordin imperial, adunate şi comparate, apoi tipărite şi puse în circulaţie într-o

180

colecţie cuprinsă în 540 de tocuri. Gravurile în lemn existau încă pe vremea împăratului Zhangzong din dinastia

Jin (1190 – 1208), dar ele erau deteriorate. Astfel că, prin ordin imperial s-a iniţiat căutarea textelor lipsă, pentru

a îmbunătăţi colecţia, aducând-o la un total de 6.455. Aceasta a fost tipărită sub titlul Comoara Capitalei

Ascunse a marii dinastii Yin. Sculptarea gravurilor a început în 1190 şi s-a încheiat doi ani mai târziu.

Pe timpul dinastiei Yuan, Song Degang, urmând dorinţa învăţătorului său Qiu Chuji, căută cărţile

pierdute, aducând Canonul la mai mult de 7.800 de pergamente. Sculptarea buştenilor şi textelor paralele dură

opt ani. Cartea ce rezultă fu, de asemenea, numită Comoara Capitalei Ascunse. Apoi, sub domnia împăraţilor

Xianzong (1251 – 1260) şi Shizong (1260 – 1295), discuţiile dintre budişti şi taoişti asupra problemei

autenticităţii Hua-hu jing sau Scriptura conversaţiei barbarilor a dus la propagarea unei directive imperiale

pentru arderea Canonului taoist. Acest extins dezastru a dus la pierderi considerabile.

Un Canon complet a fost reconstituit în 1445, şi o continuare a sa a fost adăugată în 1607. În total sunt

5.485 de pergamente în 512 tocuri. Aceasta a fost publicată şi încă este uzitată. Au existat şi unele cărţi în

colecţii particulare, văzute de puţini oameni. Aceasta a reprezentat a treia fază.” (Studiu asupra surselor

Canonului taoist, Zhonghua Publishing Co., 1963).

Scrierea profesorului Luo este simplă şi scurtă, dar oferă o privire generală a istoriei de o mie de ani a

redactării Canonului taoist. Acum hai să cercetăm mai mult toate acestea, dezvoltând într-un fel unele detalii.

Ge Hong a fost un faimos teoretician taoist al dinastiei estice Jin (317 – 419), autor al lucrării Naivul.

Conform acestei cărţi, au existat 670 de pergamente de texte taoiste ca şi peste 500 de pergamente cu totul fiind

deci circa 1.200 de pergamente.

Pe timpul dinastiei Liu Song (420 – 479) a existat un taoist faimos numit Lu Xiujing care a făcut o

colecţie extinsă de cărţi taoiste, pe care le-a clasificat în Cele trei canale deschise, creând fundaţia pentru

Canonul taoist al generaţiilor viitoare. Conform cărţii Principii ale taoismului a Profesorului Li Yangzheng

(Zhonghua Publishing Co., 1989), Lu Xiujing a obţinut învăţăturile scripturale ale Supremei Purităţi ale lui

Yang Xi şi Xu Mi de la Shu Qizhen de pe Muntele Mao, în Prefectura Jurong, a obţinut învăţăturile scripturale

ale Nestematei Spirituale de la Ge Cen din Jurong şi a obţinut şi învăţăturile scripturale ale Celor Trei Auguşti.

El a publicat ediţii critice ale cărţilor taoiste ale dinastiilor Wei şi Jin, identificând în ele îndrumări şi sfaturi,

prescripţii şi remedii, talismane şi descântece, enumerând 1.218 de pergamente, deşi numărul lor actual este de

1.090. El a împărţit scripturile taoiste în trei părţi, Canalul deschis către realitate, Canalul deschis către

mistere şi Canalul deschis către spirite. Canalul deschis către realitate se concentrează asupra scripturilor

Supremei Purităţi, Canalul deschis către mistere se concentrează asupra scripturilor Nestematei Spirituale iar

Canalul deschis către spirite se concentrează asupra literaturii Celor Trei Auguşti. În anul 471 Lu Xiujing a

redactat un cuprins, acesta fiind cel mai vechi cuprins al Canonului taoist.

În lucrarea sa Studiu asupra surselor Canonului taoist Profesorul Chen Guofu citează Scriptura stării

originare astfel: „Canalul deschis către realitate înseamnă non-falsificare, Canalul deschis către mistere este

destinat pentru non-obstrucţie, iar Canalul deschis către spirite funcţionează remarcabil. Astfel, «deschis»

înseamnă comuniune; cele trei canale deschise, superioare şi inferioare, sunt în comuniune, în înţelesul lor

ezoteric. Canalul deschis către realitate se referă la secretul spiritualităţii fără falsificare; de aici termenul

«realitate». Canalul deschis către mistere se referă la crearea cerurilor şi stabilirea pământului; de aici termenul

«mistere». Canalul deschis către spirite se referă la adunarea şi controlul fantomelor şi spiritelor; efectele fiind

remarcabile, ele se numesc spirituale. Aceste trei învăţături pot toate arăta drumul de la lumea obişnuită către

sacru, contopindu-se cu Marele Vehicul; de aici numele canal deschis.”

Cele trei canale deschise mai sunt numite şi cele trei vehicule: cel superior, cel mijlociu şi cel inferior.

Cele trei canale deschise sunt fiecare împărţite în douăsprezece secţiuni, făcând în total treizeci şi şase de părţi.

Cele douăsprezece secţiuni sunt următoarele:

1. texte principale

2. talismane pentru spirite

3. învăţături secrete

181

4. diagrame spirituale

5. înregistrări

6. percepte şi reguli

7. obiceiuri şi ritualuri

8. metodologie

9. arte

10. istorii

11. elogii şi imnuri

12. manifeste şi declaraţii

Acestea formează structura Manuscris taoist din vremurile târzii.

Meng Fushi a fost un bărbat din dinastia sudică Liang (552 – 556). El a scris Indexul cărţilor din

scripturile din şapte părţi ale învăţării ezoterice, adăugând Cele patru auxiliare la Cele trei canale deschise

pentru a forma un total de şapte părţi. Cele patru auxiliare sunt numite Puritatea Absolută, Pacea Absolută,

Misterul Absolut şi Unificarea Corectă; acestea înfăţişează şi explică în detaliu Cele trei canale deschise.

Misterul Absolut este o anexă a canalului deschis către realitate, Pacea Absolută este o anexă a canalului

deschis către mistere iar Puritatea Absolută este o anexă a canalului deschis către spirite. Unificarea Corectă

pătrunde cele trei canale deschise şi cei trei absoluţi.

Profesorul Chen Guofu scrie, la pagina 102: „De la sfârşitul dinastiei Han, trecând prin Cele Trei State,

Două Jin-uri şi Dinastiile de Nord şi de Sud (circa 180 – 580) au fost realizate cărţi taoiste din abundenţă. Dar

întrucât taoiştii îşi preţuiau cărţile şi le ţineau ascunse, mulţi taoişti ale acelor vremuri nu aveau prea multe cărţi

în colecţiile lor. Totuşi, unii au întreprins de bună voie călătorii lungi şi dificile în căutarea cărţilor diferite sau

neobişnuite; în timp ce alţii au cumpărat cărţi pentru colecţiile lor. Astfel, un anume Zhang Yin din dinastia Jinul

de Est (317 – 419) a adunat 670 de pergamente, în timp ce Wang Daoyi din dinastia Wei-ul Târziu (220 –

264) a acumulat peste 10.000 de pergamente. În timpul dinastiei Tang acestea au fost aranjate într-un mod

ordonat în scopul întocmirii unui Canon.”

În reprezentarea Profesorului Li Yanzheng, „Dacă taoismul a fost plantat în Epoca Statelor Războinice,

el a încolţit în Han-ul de Est, a înmugurit în Dinastiile Wei, Jin, Nordică şi Sudică, apoi a înflorit şi a dat roade

în timpul Dinastiilor Sui, Tang şi Celor Cinci.”

Canonul taoist Kaiyuan este numit astfel întrucât a fost redactat în timpul epocii Kaiyuan (713 – 742);

în anul 748 au fost făcute copii prin ordin imperial pentru a fi răspândite. Acesta a fost un eveniment major în

istoria culturii taoiste.

Ulterior, totuşi, prin revoltele lui An Lushan (755 – 757) şi Shi Siming (758 – 761), colecţiile de cărţi

taoiste din cele două capitale au fost distruse în majoritate. Mai târziu, după mai multe tulburări la sfârşitul

Dinastiei T’ang şi în timpul Celor Cinci Dinastii, un bărbat numit Du Guangding, împreună cu alţii, au îmbinat

din nou Canonul, dar au reuşit să conserve doar 30 – 40% din textele taoiste care mai existau la începutul

Epocii celor Şase Dinastii. Redactări ale Canonului taoist au fost efectuate şi mai târziu în dinastiile Song (907

– 1278), Jin (1115 – 1234) şi Ming (1368 – 1644); şi acestea au fost distruse.

Când Qiu Chuji a reuşit să înveţe Calea el a fost chemat de ambasadori imperiali ai dinastiilor Jin şi

Song, dar nu a mers la curte. Apoi, în 1121, când a fost chemat din ordinul lui Genghis Khan, el a călătorit către

vest. Întâlnind-ul pe Han el i-a vorbit despre oprirea omorurilor, salvând nenumărate vieţi. Începând cu acest

moment calea Realităţii Complete a înflorit.

Qiu Chuji a avut un discipol pe nume Song Defang care a fost, de asemenea, învăţătorul unei epoci.

Song i-a vorbit odată lui Qiu despre dispariţia Canonului taoist şi despre modul în care acesta ar trebui

restabilit. Qiu i-a spus lui Song: „Canonul este important, dar eu nu am timp. Tu ar trebui să te îngrijeşti de

aceasta într-o zi.” Urmând dorinţa învăţătorului său Song începu tipărirea Canonului taoist în 1237, punându-l

pe Qin Zhi-an, discipolul său, să se ocupe de această lucrare. După opt ani, în decursul cărora au fost acoperite

182

lipsurile şi au fost căutate textele lipsă, sarcina a fost încheiată în 1244 (conform studiului Profesorului Guo,

paginile 161-62).

Ultima redactare importantă a Canonului taoist a fost publicată în timpul dinastiei Ming, în 1444, după

patruzeci de ani de compilări; apoi, o continuare a Canonului a fost publicată în 1601. Împreună, Canonul

Ming şi Canonul continuat constau în 5.485 de pergamente în 512 tocuri. Aceasta este singura versiune

istorică tipărită a Canonului care a rămas încă în totalitatea sa.

Canonul Ming s-a descompus în timpul dinastiei Qing; apoi, când armatele celor opt naţiuni aliate au

invadat Beijing-ul în 1900 Canonul a fost, în final, distrus în întregime. Curţile imperiale Ming şi Qing

distribuiseră către sanctuare şi observatoare taoiste multe copii ale Canonului, dar foarte puţine au supravieţuit

focurilor războiului.

Din 1923 până în 1926 o anumită editură a realizat o versiune reprodusă fotografic a Canonului şi a

Canonului continuat ţinute în Observatorul Nor Alb din Beijing. Din 1957 până în 1977 Asociaţia Taoistă

Chineză din Taiwan a retipărit această versiune. Totuşi, întrucât din textul Observatorului Nor Alb lipseau mai

multe pagini, niciuna din ediţiile întemeiate pe el nu este completă. Apoi, în 1988 a fost publicată o versiune

fotografică completă a Canonului Ming, înlocuindu-se paginile ce lipseau.

Canonul taoist complet pe care oamenii îl văd astăzi este o colecţie de texte ce existau înainte de 1601,

astfel că lipsesc unele lucrări. De exemplu, există numeroase texte scrise după 1601. O sută zece din aceste

lucrări, în două sute optzeci şi opt de pergamente, au fost incluse în Lucrări esenţiale adunate ale Canonului

taoist din timpul epocii Kangxi (1662 – 1722). Există şi texte lipsă din colecţiile canonice timpurii şi s-au

descoperit multe texte importante în 1899 în peşterile din Dunhuang, care au fost furate de exploratorii englezi

şi francezi. De asemenea, în 1973 la Mawangdui au fost descoperite un număr de texte importante imprimate pe

mătase. Unele texte sunt, de asemenea, păstrate în ceea ce a rămas din Enciclopedia Yongluo din timpul

dinastiei Ming.

Existe câteva probleme privind clasificarea textelor din cadrul Canonului. După cum explică Profesorul

Chen Guofu, de-a lungul vremurilor au existat cărţi taoiste care nu s-au încadrat în categoriile Celor trei canale

deschise şi Celor patru auxiliare, dar în colecţia dinastiei Tang toate cărţile taoiste au fost aranjate în aceste

categorii, chiar dacă nu toate aveau legătură cu textele din aceste şapte grupuri. De exemplu, comentariile

asupra scripturilor Supremei Purităţi şi scrierile bazate pe ele erau incluse cu toate în secţiunea Canalului

deschis către realitate; dar este foarte greu de hotărât unde să atribui scrierile taoiştilor din dinastiile Tang,

Song şi cele ulterioare, ca şi cărţile taoiştilor din Şcolile Sudice şi Nordice.

Canonul taoist a fost redactat din nou de mai multe ori după dinastia Tang, dar a fost mereu distrus în

războaie şi în timpul arderii cărţilor din dinastia Yuan. Versiunea Canonului din dinastia Ming, pe care o avem

acum, este o parte a Celor trei canale deschise şi a Celor patru auxiliare, dar scripturile taoiste ale celor Şase

Dinastii au fost amestecate, astfel încât ele nu seamănă cu ceea ce a fost la început în dinastia Tang. Alte cărţi

taoiste au fost, în mod asemănător puse unde nu le era locul.

Există unele exemple uimitoare de confuzie în Canonul Ming. Scripturile Supremei Purităţi ar trebui să

fie plasate în secţiunea Canalului deschis către realitate, dar acum multe din ele au fost plasate, în mod eronat,

în secţiunea Unificării Corecte. Comentariile asupra scripturilor Eliberării Umanităţii ar trebui să fie în

secţiunea Canalului deschis către mistere, dar au fost plasate, în mod eronat, în secţiunea Canalului deschis

către realitate. Comentariile asupra lucrărilor maeştrilor clasici taoişti ar trebui să existe în secţiunea Misterului

Absolut dar şi ele au fost atribuite în mod eronat în secţiunea Canalului deschis către realitate.

Aceste probleme reprezintă deficienţe ale Canonului taoist, aşa cum există el în prezent. Elevii studiază

aceste probleme la fel ca şi Transmiţătorii taoişti, care le iau şi mai serios şi lucrează pentru a reglementa aceste

deficienţe. Prima cerinţă o constituie sporirea, a doua este reorganizarea iar a treia este indexarea. Din punctul

taoiştilor de vedere aceasta este o parte a muncii lor; este un eveniment major în cultura taoistă, şi în acelaşi

timp un eveniment major în cultura umană.

183

 

Asumându-şi o asemenea responsabilitate însemnată maestrul Wang Liping şi învăţătorii săi au, în mod

corespunzător, un spirit şi un curaj măreţ. Ei deja au început să lucreze neostenit la această sarcină.

În decursul călătoriilor lor ei au descoperit într-o peşteră o parte a uneia dintre lucrările ascunse ale lui

Lu Dongbin; aceasta este o lucrare ce trebuie inclusă în Canon.

După cum scrie Profesorul Chen Guofu, taoiştii obişnuiau să-şi ţină cărţile ascunse şi nu le dădeau din

mână cu uşurinţă; deşi unii căutau peste tot anumite cărţi, ei încă se bazau pe explicaţiile maeştrilor. Din acest

motiv şi transmisia era importantă. Aceasta era o caracteristică a culturii în timpurile feudale; era, de asemenea,

unul din obstacolele majore în dezvoltarea culturii. Dar mai există o modalitate de a o privi. Sub asprimea

dictaturilor feudale colecţii întregi de cărţi au fost arse la comandă; şi numeroase s-au pierdut datorită războiului

şi dezastrelor naturale. În aceste condiţii, una din metodele extreme pentru conservarea culturii era ascunderea

cărţilor în munţi sau transmiterea lor de la învăţător la discipol sau de la tată la fiu sub convenţiile cele mai

stricte, era un tip de metodă de urgenţă pentru conservarea culturii.

În prezent metodele de răspândire a culturii sunt uşor disponibile, „Marea Revoluţie Culturală” ce a

distrus de fapt cultura s-a sfârşit, iar oamenii au ceva mai multă apreciere pentru cultura umană. În aceste

condiţii trebuie acum considerat ca fiind extrem de important marele efort de a căuta, aduna şi dezgropa

comorile culturale, incluzând comorile culturii taoiste ascunse în munţi, sub pământ, între oameni sau în inimi.

Maestrul Wang Liping şi învăţătorii săi se află acum în procesul ducerii la îndeplinire a acestei sarcini

spre beneficiul umanităţii. Ei doresc să umple golurile din Canonul taoist.

Munca lor deja a început să dea roade. Urmând instrucţiunile învăţătorilor, maestrul Wang Liping a

creat deja o carte despre practica taoistă pentru femei. Primul proiect avea 170.000 de ideograme; după

condensare şi şlefuire, varianta finală avea 120.000 de ideograme. Aceasta va apărea în curând pe piaţă.

Metodele taoiste de practică au fost, de-a lungul vremurilor, create pentru bărbaţi, fără a se face referire

la femei. În vremurile străvechi au existat femei care au realizat Calea, dar ele au fost relativ puţine la număr,

iar din Canonul taoist lipsesc lucrări special pentru practica feminină. În ultimii ani femeile de pretutindeni,

atât din China cât şi de peste hotare au început să se intereseze de practicile taoiste, dar nu există cărţi despre

practica feminină pe care să le poată utiliza. Uneori se pot găsi pe piaţă cărţi vechi despre practici feminine dar

nu te poţi baza pe ele pentru exerciţii concrete. Aceasta este o problemă pe care maestrul Wang Liping şi

învăţătorii săi au observat-o şi este unul din subiectele pe care doresc să-l abordeze.

Calea Realităţii Complete a dezvoltat un sistem de practică taoistă pentru femei, luând în considerare

diferenţele biologice dintre bărbaţi şi femei şi experienţele femeilor practicante din vremurile timpurii. Lu

Dongbin a transmis sistemul lui Wang Chongyang, iar el a învăţat-o pe Sun Bu-er, care a desăvârşit practica şi a

devenit unul din Cei Şapte Oameni Adevăraţi din Nord.

Organizând practica feminină taoistă într-o carte, conform instrucţiunilor învăţătorilor săi, Wang Liping

a scris într-un limbaj uşor de înţeles, explicând clar principiile şi metodele, spre folosul femeilor practicante.

Condiţiile în care Wang Liping a scris cartea despre practicile feminine taoiste sunt greu de imaginat.

Familia Wang trăia o viaţă simplă şi sărăcăcioasă, neavând altceva decât câteva piese de mobilă simplă; nu

exista nici măcar un birou. Maestrul Wang este o persoană cunoscută pe plan mondial, purtătorul unei

cunoaşteri de un nivel rar întâlnit; dar cine nu are nici măcar un birou simplu, în afara celor ce locuiesc în

zonele cele mai îndepărtate şi sărace? Cu greu ne putem stăpâni emoţia profundă în timp ce scriem acestea, şi

credem că oamenii de bună credinţă simt în acelaşi fel citind acestea. Dar pot exista şi oameni care se pot

întreba dacă nu cumva noi creăm acest mit modern. Ei nu cred că acestea sunt fapte adevărate.

De fapt, adevărul problemei este simplu. Maestrul Wang Liping a scris textul despre taoismul feminin,

pagină cu pagină, fiind întins pe pat sau rezemându-şi cartea pe genunchi. În viitor, dacă cei destul de norocoşi

184

să citească acea carte şi să o pună în practică vor ţine minte condiţiile în care ea a fost scrisă, acest lucru le va fi,

cu siguranţă, de mare ajutor în practică.

Maestrul Wang Liping, marele maestru şi mentorul său (celălalt mentor, Călătorul Liniştii Pure, îşi

părăsise corpul, care s-a menţinut intact) fac experimente, efectuează consemnări şi acumulează material,

reorganizând şi sporind Canonul taoist.

În anumite circumstanţe marele maestru şi Călătorul Vidului Pur i-au propus lui Wang Liping să ducă la

îndeplinire un experiment în cadrul societăţii, apoi au făcut consemnări asupra rezultatelor obţinute. De

exemplu, ţinerea seminariilor unor mase largi de oameni şi realizarea unor exerciţii de meditaţie pe scară largă

cu mulţi elevi, cum face Wang Liping, este ceva ce marele maestru şi Călătorul Vidului Pur nu au experimentat

niciodată, şi nu există asemenea consemnări în Canonului taoist, astfel încât este o problemă de acumulare a

experienţei prin experimentare, căutând verificări. Cursurile maestrului Wang Liping sunt ţinute în diferite

condiţii, având astfel ca scop obţinerea unor diferite resurse de material. De fiecare dată când predă, întotdeauna

stabileşte exerciţii diferite, şi spune că el nu are experienţă în asemenea probleme şi nu ştie dacă este posibil să

reuşească sau nu. Nu doar din modestie spune aceste lucruri; în realitate, aici este implicat un alt principiu.

O dată, pe când maestrul Wang Liping se afla în Sian, dădu peste un caz cu o boală rară. Îşi întrebă

învăţătorii, dar nici ei nu întâlniseră asemenea caz, astfel că nu-l puteau învăţa pe Wang Liping o modalitate

concretă de tratament. Apoi, Wang Liping a primit în vis instrucţiuni de la un mare maestru; şi când a aplicat

metoda indicată, boala a fost alungată. Mai târziu Wang Liping a efectuat o cercetare textuală extinsă dar nu a

putut găsi numele marelui maestru care îl instruise în vis. Oricum, el a efectuat o înregistrare detaliată a

simptomelor şi tratamentului bolii, realizând un material de referinţă valoros.

Călătorul Infinitului şi Călătorul Vidului Pur sunt foarte înaintaţi în vârstă dar încă stăruie constant în

practică, efectuând consemnări ale descoperirilor lor experimentale asupra practicii taoiste la vârste înaintate.

Aceste consemnări constituie, de asemenea, o resursă valoroasă ce nu există în Canonul taoist.

Există deja unii studenţi universitari şi cercetători care au devenit foarte interesaţi de gândirea maestrului

Wang Liping şi de metodologia sa practică. Împreună cu maestrul Wang ei cercetează noile probleme ce au

apărut în dezvoltarea filozofiei şi tehnologiei.

 

Când am vorbit cu maestrul Wang Liping, unul din lucrurile care au produs asupra noastră o impresie

profundă, de neuitat, a fost impresionanta sarcină de a reorganiza Canonul taoist, sarcină dată de către

învăţătorii săi. El se plânge că este cufundat fără posibilităţi de scăpare în îndeletniciri zilnice. Sunt straturi

peste straturi de „cătuşe” şi „lanţuri” peste el. I-a fost atribuită o responsabilitate importantă la muncă, cea de

ofiţer însărcinat cu paza fabricii. Vin la el oameni din toate părţile, de mai aproape sau de mai departe, cu boli,

dificultăţi sau probleme de orice fel. Ei vin şi îl caută în fiecare zi, deranjându-l permanent, iar el nici nu-i poate

evita şi nici nu se poate ascunde de ei. Timpul său preţios este ocupat în acest mod. Cu toate acestea, el râde

către sine însuşi şi spune: „Taoiştii din munţi sunt oameni dinafara obiceiurilor, care nu au experimentat o viaţă

atât de limitată de alţi oameni. Poate că în viitor va fi consemnat în Canonul taoist şi ceea ce mi se întâmplă

mie acum.”

Când l-am vizitat prima oară pe maestrul Wang Liping s-a nimerit să fie vremea prânzului. Maestrul

Wang ne-a dus într-un local obişnuit. Acesta consta într-o singură cameră aranjată cu vederea către stradă, cu

câteva mese pliante rotunde. Condusă de doi oameni, era unul din acele birturi private care au răsărit în ultimii

ani. Maestrul Wang a fost destul de galant: „Am oaspeţi astăzi”, spuse el, „Aduceţi-ne ceva de mâncat!”.

Înmână unuia dintre noi un meniu. După ce am comandat, a comandat şi el tofu şi a cerut nişte bere. Tofu este

principala hrană a maestrului Wang; berea era pentru invitaţi. Era foarte bucuros că avea vizitatori de departe

care nu-i vorbeau despre treburi lumeşti ci doar îl întrebau despre Cale. El spunea: „Până azi nu am învăţat să

comand mâncare – vă rog să luaţi tot ce doriţi, fără a ezita.” El mâncă mai puţin decât ceilalţi, şi mai rapid; când

termină, merse să achite consumaţia. Când se întoarse, ne spuse cu un zâmbet: „Astăzi mi-au venit o sută de

185

dolari de la o revistă, ca plată pentru un articol, deci am bani şi nu am nevoie să împrumut. Altfel, aş fi fost

nevoit să împrumut ceva bani pentru a vă face cinste astăzi.”

Din acel moment ne-am dat seama cât de natural şi sincer este maestrul Wang Liping. Aceasta este una

din faţetele vieţii sale de zi cu zi. Trebuia să meargă la Muntele Lao în fiecare an pentru a-şi vedea învăţătorii, şi

mergea să-şi vadă şi unchii spirituali, Călătorul Ce Hoinăreşte pe Nori şi Călătorul Desculţ, o dată la doi – trei

ani. Trebuia să aibă grijă de părinţi şi socri şi trebuia să-şi ajute fraţii şi surorile mai mici şi să-şi crească fiul;

trebuia să îndeplinească toate responsabilităţile sale omeneşti personale. Cu toate acestea, cu el însuşi este

extrem de cumpătat; este dincolo de dorinţe materiale. Acum, maestrul Wang Liping se gândeşte cum îşi poate

îndeplini dificila sarcină aşezată atât de greu pe umerii săi. Au fost oameni care l-au căutat pe maestrul Wang

Liping, şi vor mai fi şi alţii care îl vor căuta în viitor; maestrul Wang se dăruie lor. Sunt încă şi mai mulţi

oameni care nu l-au găsit pe maestrul Wang Liping şi nu vor avea niciodată şansa de a se întâlni cu el; maestrul

Wang se dăruie şi acestora. Responsabilitatea atârnând greu pe umerii săi ar trebui să fie şi responsabilitate

noastră. Avem puterea de a adăuga o mână de pământ la un munte.

186

21

Întoarcerea la Sursă

Încă o dată ne-am aşezat în casa simplă a maestrului Wang Liping. Era prezent şi tatăl său, un bătrân

prietenos pasionat de Cale, ascultând cu bucurie conversaţia noastră liberă despre Taoism. Vacanţa de vară nu

începuse încă; afară, un grup de copii se jucau. Atras de ambianţa vioiciunii lor inocente maestrul Wang se

întorcea din când în când şi le arunca o privire, apoi continua conversaţia cu entuziasm.

Privindu-l în faţă pe maestrul Wang Liping, cu zâmbetul său mereu radios, nu am simţit nimic din

seriozitatea, tensiunea, precauţia şi atmosfera apăsător de sufocantă a teoriilor specifice investigaţiilor filozofice

profunde. În schimb, ne-am simţit ca şi când am sta în voie în iarba verde privind norii albi de pe cerul albastru,

complet nestingheriţi, total liniştiţi, învăluiţi într-o spiritualitate în care ne dizolvam în mod inconştient cu o

senzaţie de relaxare, libertate şi claritate. În asemenea momente e ca şi cum totul s-ar fi deschis deja şi puteam

privi în interiorul universului, şi totuşi încă doream să întrebăm cerul albastru în linişte: de ce sunt cerul şi

pământul în acest fel, şi ce este dincolo?

Calitatea interioară şi lumina spirituală a unui individ care a cultivat realizarea cu succes se va manifesta

în mod spontan în exterior, creând un „câmp magnetic” în jurul vieţii acelei persoane, influenţând şi afectând

lumea înconjurătoare. În procesul examinării culturii taoiste putem simţi, subtil dar puternic, cum cultura

taoistă, care reprezintă o parte esenţială a culturii tradiţionale Chineze, are o valoare ce trece dincolo de

cultivarea de sine şi arta vieţii, căutând armonia, pacea şi transcendenţa. Când trupul şi mintea intră într-o stare

de linişte profundă oamenii pot deveni foarte conştienţi că stau la uşa înţelepciunii umane, simţind fascinaţia

vechimii şi măreţiei sale.

Maestrul Wang Liping spune că în viitorul apropiat culturile orientale, incluzând cultura taoistă, vor

atrage atenţia lumii mult mai serios, iar cultura Chineză va avea o şansă să renască. În studierea culturii taoiste

se poate pune întrebarea care este esenţa şi care este funcţia ei. În procesul intervievării maestrului Wang Liping

singurul nostru scop l-a reprezentat clarificarea ideii: care este cea mai bogată putere a vieţii din înţelepciunea

taoistă? Este oare dialectica simplităţii pe care oricine o recunoaşte în Dao De Jing? Este oare complexul

metodologiei de antrenament cunoscut drept igiena taoistă? Acestea au, cu siguranţă, o fascinaţie permanentă,

dar ceea ce considerăm cel mai esenţial este efortul Taoismului de a dezvolta şi întrebuinţa capacitatea de

gândire a creierului uman la nivelul maxim posibil. Oceanul creierului este vast şi adânc precum însuşi

universul; oricine poate călători liber în acel cer şi pământ poate conduce valul inteligenţei umane.

Încă din prima zi în care au început să-l înveţe pe Wang Liping cei trei bătrâni vrăjitori făcuseră primul

pas al muncii eliberării complete de lanţurile gândirii, reintegrând gândirea umană în starea sa originară. Pentru

a lua modul de gândire al unui tânăr de treisprezece ani şi a-l întoarce de la curentul său obişnuit şi liniar la

starea primordială ne-obişnuită şi ne-liniară, cei trei bătrâni vrăjitori s-au străduit la maximum, iar Wang Liping,

de partea sa, „a navigat împotriva curentului drept către sursă.”

Când tânărul Wang Liping a practicat timp de doi ani “colectarea minţii şi cultivarea naturii esenţiale”

marele maestru de strunirea laturii ei sălbatice; principiile exerciţiilor sunt „întoarcerea la sursă” şi „construirea

fundaţiei”. Dar după practică îndelungată Wang Liping a înţeles în final că exerciţiile pentru cultivare sunt

secundare; antrenarea gândirii reprezintă baza. Pentru a te contopi cu Calea trebuie să atingi sensibilitatea şi

eficacitatea în linişte profundă.

În Lao-tzu Dao De Jing există o teorie bine dezvoltată despre acest lucru. În capitolul 16 se spune:

Obţine punctul culminant al vacuităţii

Ocrotind ceea ce este cel mai liniştit:

Pe măsură ce mii de lucruri acţionează împreună,

Eu astfel observ reîntoarcerea.

Lucrurile se dezvoltă,

187

Apoi fiecare se întoarce la rădăcina lui.

Reîntoarcerea la rădăcină este numită nemişcare;

Aceasta este numită reîntoarcerea la Viaţă.

Reîntoarcerea la Viaţă este numită statornicie;

Cunoaşterea statorniciei este numită iluminare.

Acţiunile la întâmplare prevestesc rău augur.

În Capitolul 52 se spune:

Lumea are un început,

Aceasta este mama lumii.

Odată ce ai găsit mama,

De îndată îi vei cunoaşte copilul.

Odată ce-i cunoşti copilul,

Te reîntorci pentru a ocroti mama,

Nepierind, deşi corpul moare.

Aceste pasaje ilustrează în mod limpede tiparul păstrării gândului în starea sa originară, fiind astfel

capabil să vezi în şi subtile ascunse ale universului. „Punctul culminant al vidului” reprezintă esenţa Marii Căi a

infinitului contopită cu elementalul, sursa cerului, pământului şi tuturor lucrurilor. Cuprinzând unitatea şi

păstrând liniştea cea mai profundă, profund nemişcată, poţi atunci observa întoarcerea cerului, pământului şi

tuturor lucrurilor. Deşi universul şi toate lucrurile se transformă în multe feluri, ele se întorc la începuturi în

repaus şi vacuitate. Când gândirea a reuşit să stăpânească baza sa fundamentală atunci el poate înţelege

miliardele de lucruri şi fiinţe produse din ea.

Acesta este ceea ce se cunoştea în vechime drept „descoperirea principiului şi pătrunderea sursei,

cunoaşterii minţii şi ajungerii la rădăcină“. Un râu are o sursă; un copac are o rădăcină. Oamenii din lume se

gândesc la orice; atunci care este rădăcina sursă a gândirii umane? Este această rădăcină sursă a gândirii un ochi

de apă stătătoare sau un mecanism pivotal conţinând însăşi Creativitatea? Este doar reacţie pasivă sau are

capacităţi de observare penetrantă şi conştienţă panoramică? Marea inteligenţă şi înţelepciune a civilizaţiei

Estice se poate găsi în investigarea şi răspunsul la aceste întrebări.

În taoism se spune, „Pentru învăţat câştigi zilnic, pentru Cale pierzi zilnic. Pierzând şi pierzând chiar şi

aceasta, astfel atingi starea fără efort, deşi acea lipsă de efort poate realiza orice.”Se mai spune: „Curăţă oglinda

tainică.” În budism se vorbeşte despre „trecerea dincolo de bariera obişnuinţei”, însemnând curăţarea

sentimentelor şi dorinţelor care întunecă şi poluează mintea şi gândul, curăţarea cenuşii şi prafului vremurilor

care întunecă gândirea noastră şi îndepărtarea diferitelor obstrucţii fără formă dintre adevărata minte şi lumea

exterioară, făcând mintea precum o oglindă curată ridicată sus, precum luna de toamnă în mijlocul cerului, atât

de lucidă încât poate percepe direct faţa originară a universului, ajungând în mod spontan la adevărul tuturor

lucrurilor. Este o problemă de a renunţa la ataşamente şi legături, înţelegând direct, fără complicaţii sau

încurcături.

 

Când eram cu maestrul Wang Liping eram deseori uluiţi de ascuţimea şi rapiditatea cu care mintea lui

răspundea. Când oamenii îi puneau întrebări referitoare la preocupările sau bolile lor el le răspundea imediat,

aparent fără a trebui să reflecteze sau să-şi cântărească răspunsul. Conform însuşi maestrului Wang Liping în

antrenarea taoistă a gândirii cheia stă în antrenarea intuiţiei. Intuiţia este un mod mai înalt de gândire, dar nu

este învăţată prin experienţa sau cunoaştere; ea trebuie întărită treptat în cursul rafinării înainte de a fi utilizată

în mod intenţionat. Învăţarea taoistă vine în principal din experienţa efectivă în cultivarea practică, astfel că

dacă doreşti să intri pe poartă trebuie să cultivi rafinarea.

Conştienţa directă, înţelegerile spontane şi intuiţiile sunt experienţe reale pe care aproape oricine le-a

avut, deci nimeni nu le poate nega existenţa. Aceste capacităţi latente ale gândirii sunt ceea ce practicanţii

taoişti consideră important. Nemişcarea poate produce intuiţie; mulţi oameni cu ani de practică în meditaţia

188

aşezată şi cultivarea rafinării au avut acel gen de experienţă. Cuprinzând unitatea, menţinând nemişcarea, senin

şi lipsit de agitaţie toate acestea nu se referă la o meditaţie moartă cu o minte goală ca o piatră sau o bucată de

lemn. Vidul nu înseamnă că nimic nu există; stabilizarea nu înseamnă că totul este fără viaţă. Dimpotrivă, în

punctul culminant al vidului şi în liniştea cea mai profundă sunt conţinute ingredientele de bază ale tuturor

lucrurilor, potenţialitatea creaţiei; aceasta este starea originară a minţii, rădăcina esenţei. Datorită purităţii sale

nefalsificate, seninătăţii calme, liniştii pure şi gradului înalt de unificare mintea nu rătăceşte în confuzie, nu se

agaţă de ataşamente; în mod spontan şi fără efort, aceasta este, prin urmare, starea cea mai fină în care se poate

găsi creierul uman, în care toate funcţiile sunt mobilizate. Uneori un gând va zbura peste oceanul calm al

creierului – poate fi despre o persoană, sau un lucru, sau un eveniment – dar el apare în mod spontan şi dispare

spontan, fără să întârzie sau să rămână. După exerciţiu, nu după mult timp poţi descoperi, oarecum surprinzător,

că gândurile care ţi-au trecut prin minte în şederea în linişte au apărut şi în realitate. Uneori se poate întâmpla ca

o persoană la care te-ai gândit chiar să te caute, sau ceva ce ţi s-a părut ţie chiar se şi întâmplă, sau poţi găsi un

răspuns la o întrebare la care te gândiseşi mult timp fără să-i găseşti rezolvarea. Pe măsură ce astfel de lucruri se

petrec din ce în ce mai mult chiar şi cei mai lenţi oameni vor începe să se trezească şi să-şi şlefuiască inimile.

Cât despre oamenii foarte înrădăcinaţi în rafinarea, chiar şi când ei nu se află în meditaţie, într-adevăr, chiar în

mijlocul muncii lor intense şi agitate, cât timp vor menţine o stare a minţii senină, calmă, transcendentă în

minţile lor pot apărea neîncetat intuiţii.

Am avut multe conversaţii cu elevii mai vârstnici care au studiat Calea cu maestrul Wang Liping şi toţi

au avut o înţelegere tacită a acestor lucruri, chiar dacă nu pot formula exact ceea ce cunosc în inimile lor.

Deocamdată putem împărtăşi cel puţin această înţelegere comună: „atinge punctul culminant al vidului,

păstrează liniştea cea mia profundă” este un fel de stare a gândirii în creier de un nivel înalt, de unde se ivesc

intuiţiile umane. Nu este imposibil de stăpânit gândirea intuitivă, deoarece ea poate fi cultivată. Când străbunii

vorbeau despre a fi complet nemişcat în tăcerea eternităţii fiind sensibil şi eficient, aceasta era de fapt un grad

avansat al gândirii intuitive.

Una din metodele exerciţiilor Porţii Dragonului pentru dezvoltarea capacităţilor mentale este să-ţi

aminteşti totul până la pruncie, ceea ce implică a-ţi aminti în meditaţie profundă şi liniştită experienţele vieţii

tale ca şi cum ai urmări un film aducându-le în faţa ochilor tăi. Când maestrul Wang Liping a predat această

metodă la Templul Lumii Înmiresmate din afara Beijing-ului, destul de mulţi oameni şi-au reamintit experienţe

uitate. Unii dintre bătrâni chiar au plâns ca nişte copii. Unde se sfârşeşte această reamintire? Maestrul Wang

Liping spune că în funcţie de nivelul de cultivare şi de adâncimea nemişcării, pare a nu exista nicio limită a

acestei reamintiri. Oamenii pot ajunge să cunoască tot felul de lucruri care s-au întâmplat înainte ca ei să se

nască. Cu fiecare pas pe care îl urci în cultivare, o altă carapace va cădea (autorii nu înţeleg precis la ce s-a

referit maestrul Wang prin „căderea carapacei”; pur şi simplu ei redau ceea ce au auzit), astfel încât poţi vedea o

anumită perioadă din trecut. Când o altă carapace cade, poţi privi şi mai adânc în trecut. Aceasta poate însemna

că subconştientul uman este împărţit în multe straturi, fiecare strat conţinând o anumită cantitate de conţinut,

diferite straturi fiind aranjate într-o anumită ordine. Subconştientul uman este ordonat.

Maestrul Wang Liping spune că capacitatea pe care o foloseşte cel mai mult în mod normal este

gândirea din vis. Uneori se întâmplă să întâlnească o suferinţă necunoscută pe care nu ştie cum să o trateze, sau

poate primi o întrebare despre ceva ce nu a studiat sau întâlnit, sau poate vrea să conceapă şi să compună un

articol pe care să-l scrie, sau poate doreşte să organizeze conţinutul unei lecţii pe care o va preda a doua zi: nu

stă niciodată în faţa biroului frământându-şi creierii, în schimb, se duce la culcare, îşi pune acest subiect în

mintea lui, apoi aţipeşte, în acest timp creierul părând că lucrează automat. Când se trezeşte, notează gândurile

care au apărut în timpul visului; acesta este răspunsul la întrebare. Un om de ştiinţă spunea odată că ceea ce

blochează percepţia oamenilor despre lume este nu atât ceea ce nu cunosc ei, cât mai ales ceea ce ei cunosc.

Cunoaşterea imensă pe care oamenii au acumulat-o de-a lungul sutelor şi miilor de ani, a permis apariţia unor

forme de gândire destul de rigide. Lucrurile care pot fi înţelese prin aceste forme de gândire sunt incluse şi

acceptate; orice altceva este respins şi anulat. Formele de gândire au devenit treptat ziduri de gândire. Aceasta a

schimbat natura fluidă şi vioaie a creierului bogat în capacităţi latente într-o maşină de calculat care operează

conform unui program fix. Budiştii numesc aceasta obstrucţia cauzată de cunoaştere. Speculaţia şi logica au

189

modurile lor deosebite de a cunoaşte lumea, dar creierul uman poate avea modele de gândire din ce în ce mai

superioare şi mai perfecte. Taoiştii îşi propun să spargă opreliştile gândirii, astfel ca gândirea să devină deosebit

de nestingherită şi liberă precum norii care călătoresc şi apa care curge, un cal celest galopând prin cer, radiind

raze de lumină într-o abundenţă extatică.

 

Când vorbeam cu maestrul Wang Liping uitam de timp şi nu observam căldura înăbuşitoare. Sunetele

străzii de dincolo de fereastră scădeau în intensitate, iar o ceaşcă de ceai dispersa fierbinţeala care mai rămânea.

Maestrul Wang ne-a invitat să bem apă şi îi spuse fiului său Boyang, ce se găsea afară, să aducă trei

fructe. Băiatul aduse repede fructele într-o fructieră. Era încă puţin copilăros şi timid în preajma străinilor.

Văzând patru oameni, el spuse: „Tată, sunteţi patru oameni şi mi-ai spus să aduc doar trei fructe. Nu e de

ajuns.”

Maestrul Wang îi spuse: „E suficient. Gândeşte-te la un mod de a le împărţi.”

Boyang se ghemui pe podea privind intens la fructe.

Maestrul Wang îşi privi fiul cu un zâmbet. „Vezi cum gândirea sa a mers într-o direcţie: el se gândeşte

că o persoană va mânca un fruct; el nu a luat în considerare şi că patru persoane vor mânca un singur fruct.”

Cu acest pont Boyang îşi dădu seama imediat care era soluţia. Aţintindu-şi în mod repetat ochii asupra

tatălui său, băiatul apucă un cuţit de fructe de pe masă şi tăie fiecare fruct în patru bucăţi. În final, arătă către

cele mai mici trei bucăţi şi spuse: „Tată, astea sunt pentru tine!”

Maestrul Wang mângâie băiatul pe cap şi îl aprobă râzând. Împărţind fructele, băiatul fugi înapoi la

joacă.

Mâncând fructele, maestrul Wang ne-a întrebat: „Câte colţuri are camera?”

„Patru.”

Maestrul Wang zâmbi şi spuse: „Nu se pun şi cele de jos?”

„O! Opt.”

Maestrul Wang dădu din cap. „Mai multe. De ce numai opt? În tinereţea mea, am petrecut ceva vreme

încercând să-mi dau seama câte colţuri are o cameră.”

Subiectul ne stârni curiozitatea şi i-am cerut să continue.

Maestrul Wang spuse: „Gândirea noastră obişnuită formează un cadru fix, care este centrat pe sine. Pe

măsură ce se distanţează de sine pentru a examina şi contempla împrejurimile, cursul gândirii este unilateral.

Totuşi, universul este omnidirecţional şi omnilateral; sau se mai poate spune că, în mod esenţial, nu are direcţie.

Învăţătorii mei au improvizat destul de multe căi de a-mi schimba gândirea direcţională.”

La început, cei trei bătrâni vrăjitori i-au spus lui Wang Liping să înveţe să stea în cap. De obicei privim

lumea în mod normal cu capul în sus; cum arată lucrurile când le privim de jos în sus? De îndată ce a putut sta

în cap câteva minute a observat calm şi liniştit munţii, copacii, casele, recoltele ce-l înconjurau. La început

părea că totul era răsturnat. Această iluzie dispărea treptat şi totul dispărea la starea originară. Din acest

exerciţiu simplu, Wang Liping şi-a dat seama că ceea ce se schimbă este gândul, nu lucrurile exterioare. Aceasta

intră în joc atunci când apare sentimentul intuitiv. Mai târziu, mentorul l-a încuiat într-o cameră şi i-a spus să-şi

dea seama câte colţuri are camera. Având pe atunci paisprezece sau cincisprezece ani, Wang Liping stătu în

centrul camerei şi începu să numere. Prima oară s-a uitat la cameră iar şi iar; indiferent de modul în care o

privea, erau opt colţuri. Mentorul râse de el şi îi spuse să numere din nou. Cu un efort extrem de hotărât Wang

Liping a continuat să lucreze la problemă fără să se clintească. În acele zile gândirea sa era unidirecţională, şi îi

dăduse prin cap doar să vadă împrejurimile din locul unde stătea. Marele maestru, ce stătea în afara ferestrei îşi

190

mângâie favoriţii şi îi spuse lui Liping, râzând: „Mă uit eu la tine sau tu te uiţi la mine?” Şi cu aceasta se

îndepărtă.

Wang Liping era deştept şi înţelese aluzia pe loc. El îşi dădu seama imediat că mai există un colţ în

exteriorul fiecărui colţ al camerei. Colţul unei camere fiind tridimensional, dinăuntru privind înspre afară el

putea vedea doar colţurile interioare. În final el scăpă de gândirea simplistă unidirecţională şi fu capabil să

inverseze direcţiile şi să le privească dinafară spre înăuntru.

Cel mai bun lucru în felul în care cei trei vrăjitori îi dezvoltaseră gândirea lui Wang Liping era că ei

fuseseră capabili să inverseze direcţiile şi să privească din afară în interior. Cea mai bună metodă prin care cei

trei vrăjitori au dezvoltat gândirea lui Liping a fost că ei au evitat să-i ţină predici şi să-i inculce informaţie

permiţându-i discipolului să ajungă la propriile lui experienţe şi înţelegeri. Apoi, la momentul potrivit, ei îi

aruncau un pont pentru a-l îndruma. Astfel îi antrenară gândirea pentru a funcţiona în orice mod în care poate fi

descris universul.

Mai târziu, cei trei vrăjitori l-au închis pe Wang Liping într-un glob constituit din trei ramuri, sigilând

bine globul cu un strat de noroi, astfel că înăuntru era întuneric beznă, fără nicio posibilitate de a-ţi da seama de

direcţie. Apoi ei atârnară globul în aer. În continuare, unul din mentori făcu o mică gaură în glob, permiţând ca

o rază de lumină să intre şi îi ceru lui Wang Liping să identifice direcţia. Bazându-se pe idei obişnuite, Liping

spuse: „Deasupra”. Mentorul învârti globul, făcu o altă gaură şi îl întrebă: „Ce direcţie e aceasta?” Bazându-se

din nou pe concepţii obişnuite, Liping răspunse „Dedesubt.” Apoi, de fiecare dată când mentorul făcea o gaură

în glob, îl punea pe Wang Liping să ghicească direcţia. În final el învârti globul astfel ca Liping să devină ameţit

şi dezorientat, iar răspunsurile sale deveniră confuze. După repetate învârtiri Wang Liping nu mai avea niciun

sens al direcţiei. În final realiză un anume principiu: la origine, universul nu are nicio direcţie, nici deasupra nici

dedesubt, nici dreapta nici stânga, nici înăuntru nici în afară, nici faţă nici spate. Direcţiile definite de oameni

mai târziu au doar înţeles relativ.

Antrenarea ucenicului de către trei bătrâni taoişti nu consta doar în exerciţii speciale ci era integrat în

viaţa de zi cu zi, deoarece toţi patru lucrau unul asupra altuia, fiind implicaţi într-o întrecere a isteţimii. În aceste

condiţii gândirea lui Wang Liping nu a devenit niciodată contradictorie sau rigidă, ci era ţinută foarte ascuţită,

eficientă şi activă.

Într-o dimineaţă marele maestru privi în rezervorul cu apă, apoi privi la Wang Liping şi spuse cuvintele:

„O! De ce apa din.....”, lăsând gândul neterminat. Wang Liping privi în container şi văzu că nu era apă în el.

„Toată apa a dispărut”, spuse el. „Atunci mergi şi mai adu!” replică imediat marele maestru. Wang Liping nu

avea cum să refuze; trebuia să meargă să aducă nişte apă.

Lucruri ca acestea se petreceau destul de des înainte ca Wang Liping să-şi dea seama că marele maestru

îl acorda în mod intenţionat, văzând cum răspunde, observând dacă era sau nu atent.

Wang Liping de asemenea a învăţat cum să-şi ţină profesorii în alertă. Unuia dintre ei îi fu gata orezul

dar marele maestru încă zăbovea pe platforma meditaţiei iar Wang Liping îi spuse repede: „Nu-i nevoie să te

agiţi, maestre, o să-ţi aduc eu nişte orez. Umplând un bol cu orez, Liping îl puse răutăcios în faţa maestrului

puţin mai departe de el şi plecă. Marele maestru îl strigă, dar el se prefăcu că nu aude. După toate acestea,

bătrânul vrăjitor nu avu de ales şi trebui să desfacă picioarele, să părăsească postura, pentru a-şi lua orezul.

Am ascultat cu mare interes pe măsură ce maestrul Wang Liping îşi amintea vremurile petrecute cu cei

trei bătrâni vrăjitori. Chiar atunci, însă, bătrâna de vizavi sosi, târându-l după ea pe fiul lui Wang Liping. Cu un

zâmbet îi spuse: „Liping, băiatul Boyang a săpat la baza peretelui casei mele.” Boyang apăru, transpirat tot, cu o

mică mistrie în mână. Maestrul Wang îşi ceru scuze grăbit faţă de bătrâna doamnă şi o invită să poftească şi să

ia loc. Văzând însă că are oaspeţi, ea zâmbi şi plecă. Părea ca şi cum relaţiile cu vecinii erau la fel de apropiate

ca şi cu familia lui. Când propriul tău copil sapă la baza peretelui casei vecinului tău, cum să cerţi oare un copil

neînţelegător? Un părinte obişnuit i-ar fi ţinut o prelegere, i-ar fi luat mistria şi l-ar fi avertizat pe copil să nu

cumva să mai sape. Un părinte mai strict, chiar ar fi plesnit copilul, ca şi avertisment şi lecţie. Maestrul Wang

191

Liping, însă, fu mai întâi interesat să arunce o privire. Ieşind din bucătărie, puse la o parte coşul de verdeţuri şi

arătând către un perete albicios îi spuse fiului lui. Du-te şi sapă acolo.

Băiatul îngenunche şi începu să sape.

Am fost surprinşi de scena aceasta neştiind care erau intenţiile maestrului Wang. Boyang s-a oprit când

a reuşit să decojească o parte din stratul superficial al zidului, acoperit cu murdărie. A exclamat fericit: „Am

găsit, tăticule, am găsit!” Maestrul Wang l-a întrebat: „Ce-ai găsit?” Înăuntrul peretelui este cărămidă roşie şi

între cărămizi este nisip. Boyang aflase ce dorise să afle. În acest punct am înţeles abordarea maestrului Wang.

El folosea metodologia taoistă pentru a-şi educa propriul fiu. Maestrul Wang Liping a explicat că cel mai

vârstnic profesor al său obişnuia să spună: „Profesorul meu este joaca alături de copii.” El întrupa spiritul taoist

al respectului pentru Natură. Întregul secret al cultivării taoiste este a reîntoarce temporalul din fiinţele umane

înapoi către primordial. Aceasta este ceea ce oamenii numesc reîntinerire, la care Lao-tzu s-a referit ca fiind

abilitatea de a fi precum un copil. Dar aceasta nu este pur şi simplu o inversiune sau întoarcere; este

manifestarea stării de copil la un nivel mai înalt. Aceasta este adevărată nu doar din punct de vedere fizic, dar şi

spiritual. Gândirea copiilor inocenţi este gândire naturală, care este cea mai reală şi mai liberă, nepoluată de

artificialitate, nepătată de societate. În creşterea copiilor deci ar trebui să stabilim metode de păstrare şi

dezvoltare a acestei gândiri neîngrădite împreună cu spiritul investigaţiei curajoase şi lipsei de frică în ceea ce

priveşte viitorul. Nu putem să o suprimăm sau să o limităm şi nu ne putem forţa obiceiurile noastre fixe de

gândire asupra gândirii copiilor sau să creştem copiii conform predilecţiilor sau antipatiilor personale.

Dimpotrivă, noi adulţii, care suntem atât de sofisticaţi în privinţa motivelor lucrurilor ar trebui să învăţăm de la

copii ceea ce am pierdut în procesul condiţionării în temporalitate.

 

În ceea ce priveşte educaţia copiilor, maestrul Wang Liping respectă spontaneitatea lor naturală şi

protejează autenticitatea naturală, stimulând dezvoltarea holistică a capacităţilor lor naturale. Exact din această

cauză gândirea propriului lui copil este diferită de gândirea altor copii. Frecvent, el vine cu nişte gânduri

extraordinare.

La şcoală, de exemplu, la lecţia despre cunoaşterea obişnuită, când învăţătorul a citit că soarele răsare în

fiecare zi la est şi o nouă zi începe, ceilalţi copii au citit împreună cu profesorul, dar Boyang s-a ridicat şi a

întrebat de ce soarele nu răsare la vest. Profesorul nu a putut răspunde la această întrebare şi nici cei mai mari

oameni de ştiinţă nu pot răspunde. Într-o zi, Boyang s-a întors de la şcoală cu o privire tristă. Maestrul Wang

Liping l-a întrebat ce se întâmplase. Boyang i-a răspuns că atunci când toată clasa s-a aliniat în funcţie de

înălţime profesorul le-a spus să se alinieze la dreapta. De ce nu la stânga? Ingenuitatea naturală a copilului şi

inocenţa lui a încântat întreaga gospodărie. Maestrul Wang ştiu că exact acest gen de minte conţine seminţele

înţelepciunii.

Odată, când la şcoală s-a ţinut o zi de activităţi de teren, toţi părinţii au venit să urmărească. Văzându-şi

taţii şi mamele la distanţă, toţi copiii ţipau: „Mama! Tata!” Un singur copil striga: „Wang Liping! Wang

Liping!” Maestrul Wang Liping şi-a recunoscut băiatul imediat în mijlocul adunăturii de copii. Altor părinţi şi

copii li s-a părut ciudat. Când s-au întors acasă mai târziu, maestrul Wang l-a întrebat pe fiul său de ce l-a

chemat Wang Liping, în timp ce ceilalţi strigau „mama” sau „tata”. Copilul a explicat: „Toţi purtam aceeaşi

uniformă şi toţi strigau mama şi tata, aşa că cine şi-ar fi dat seama care este care dintre noi? Imediat ce ţi-am

strigat numele, m-ai găsit în mulţime.” Maestrul Wang Liping a fost încântat cum fiul său şi-a păstrat propria

gândire originală, însă maestrul Wang spune de asemenea, nu fără îngrijorare, că a fost atât de ocupat în ultimii

ani, atât de mult departe de casă, încât nu a putut fi capabil să urmărească educaţia copilului său pe atât de

aproape pe cât şi-ar fi dorit; educaţia şcolară deja îi transformă gândirea copilului în rutină şi linearitate. Viaţa

umană însăşi este, cu toate acestea, fundamental non-direcţională. Dacă vrei să mergi înainte, care din direcţii

este înainte? Dacă te întorci, devine înapoi.

Acest subiect l-a condus pe maestrul Wang despre o discuţie despre necazul cu educaţia modernă.

Spectrul activităţii de gândire al celor care primesc o educaţie devine mai îngust şi mai îngust pe măsură ce ei

192

devin mai şcoliţi. În şcoala primară şi şcoala gimnazială copiii învaţă cu toţii ceva astronomie, geografie, istorie,

matematică, fizică, chimie, artă, muzică, zoologie, botanică, biologie ş.a.m.d. Când ajung în liceu, însă, ei sunt

împărţiţi în departamente de ştiinţe umane şi ştiinţe reale, reducând perspectiva lor, făcând-o direcţională şi

limitată. În facultăţi în continuare există o specializare care se concentrează pe un anumit câmp de cunoaştere.

Când încep să citească pentru a-şi da masteratul sau doctoratul, studiul devine chiar şi mai specializat,

focalizându-se pe o ramură sau un punct. Structura cunoaşterii şi fluxul gândirii sunt atunci ca o piramidă,

devenind din ce în ce mai îngust cu cât se urcă mai sus. Dezvoltarea taoistă a tiparelor gândirii umane este exact

inversă. Pe măsură ce ne ridicăm din cele trei tărâmuri inferioare către cele trei tărâmuri mijlocii, şi apoi către

cele trei tărâmuri superioare, cu fiecare salt gândirea individului devine mai largă, mai vastă, mai adâncă atât în

spaţiu, cât şi în timp. La început, individul studiază toate fenomenele şi principiile în lumea „persoanelor,

evenimentelor şi lucrurilor” în care trăiesc în mod obişnuit. După aceasta, individul trece la studiul lumii

„cerului, pământului şi umanităţii”. Cerul, pământul şi umanitatea cuprinde persoane, lucruri şi evenimente, dar

sunt mult mai vaste şi mult mai profunde. În final, spaţiul şi timpul este depăşit atunci când se studiază „timpul,

spaţiul şi universul”. Gândirea este eliberată şi radiantă şi nu investighează doar universul extern. Cu cât este

starea mai înaltă, cu atât este mai mare nevoia de a examina şi investiga lumea interioară sau creierul.

În final, maestrul Wang Liping a explicat că problema educaţiei nu este o problemă de lărgime sau

îngustime a programei de învăţământ. Cele trei lumi reprezintă diferite nivele ale aceluiaşi lucru. Cheia este a

avea o gândire în „trei lumi”, ceea ce ne cere o nouă filozofie.

Aici am instilat o zicală dintr-o sutră budistă: „Să vezi ţinuturile celor zece direcţii pe vârful unui fir de

păr. Să învârţi roata adevăratei învăţături meditând în interiorul unui atom.”

Maestrul Wang Liping zâmbi şi încuviinţă.

193