QigongCând spiritul acţionează, energia acţionează; când spiritul pleacă, energia pleacă. Dacă doreşti să prelungeşti
viaţa, pune spiritul şi energia să se ajute între ele, nepermiţând gândurilor să se ivească în mintea ta; fără
plecare, fără sosire, fără ieşire, fără intrare, stabil în mod spontan. Dacă practici acestea în mod sârguincios, vei
fi pe adevărata cale.”
Marele maestru îi explică lui Wang Liping că rolul ombilicului în corpul uman este foarte important.
Străbunii spuneau că ombilicul este în corpul uman precum Steaua Nordului pe cer. Prin urmare, el este numit
„Pivotul Cerului” şi „Capitala Spiritului”. Sălaş al spiritului şi energiei, el este baza conservării vieţii, comoara
vidului exterior ce revigorează energia pozitivă. Ombilicul este conectat cu organele interne; când ombilicul se
deschide, organele interne şi uterul cerului şi pământului pot interacţiona în mod direct. Individul s-a întors
atunci la începutul stării primordiale; de aici încolo trebuie exersat în mod sârguincios, nu lâncezit.
Wang Liping cultivase purificarea extrem de atent conform metodelor predate de marele maestru,
concentrându-şi energia şi făcând-o maleabilă, păstrând-o în mod continuu, părând a fi şi totuşi a nu fi
inexistentă, părând a nu fi şi totuşi existentă. Prin practică îndelungată şi constantă adevărata respiraţie va
rămâne prezentă pentru totdeauna.
144
Acum primăvara se întorsese şi toate lucrurile înmuguriseră din nou. Copacii erau împodobiţi în galbenverde;
câmpiile şi livezile erau vopsite în verde – toate fiind pulsaţii ale aceluiaşi mecanism al vieţii.
Soarele strălucea cu o căldură blândă; un vânticel de primăvară adia uşor. Wang Liping stătea pe malul
unui râuleţ lângă un munte verde, ca o plantă abia răsărită din pământ, ca un mugure fraged abia apărut pe o
creangă, îmbăindu-se în această lumină, această adiere, această respiraţie a primăverii venind din pământ, plante
şi copaci. Norii şi ploaia îl cuprindeau pe nesimţite, căzând atât de uşor încât aproape că păreau că ezită să
deranjeze visul lui Liping, îmbăindu-se în Natură.
Pe măsură ce picăturile de ploaie cădeau, fine ca părul unei tinere fete, câmpurile emanau mireasma
pământului, pe măsură ce se umezeau. Wang Liping părea că simte desfătarea plantelor în ploaie; părea că aude
sunetele mugurilor crescând pe ramuri.
Cerul nocturn era clar şi calm. Nu bătea vântul, doar aerul răcoros al primăverii timpurii. Luna nouă
atârna pe cer; stelele erau dense şi luminoase. Munţii îndepărtaţi se întindeau tăcuţi în spatele cerului înstelat,
îmbăindu-se, împreună cu Wang Liping, în culorile mistice ale nopţii.
Roua dimineţii învăluia totul cât puteai cuprinde cu ochii. Munţii şi satele de la distanţă erau invizibile.
Înfăşurat în ceaţa neguroasă, Wang Liping se scălda în ea.
Cultivând rafinarea zi de zi, mintea lui Wang Liping se eliberase de zgomotul gândurilor şi era umplut
cu adevărata energie. Pielea sa era precum răşina congelată şi oasele îi erau precum spaţiul; capul îi era
înconjurat de un halo şi ochii erau plini de spirit. Când privea în interiorul trupului său, era clar ca o
luminiscenţă; când privea obiectele noaptea, ele apăreau la fel de distinct ca în timpul zilei.
Marele maestru şi mentorii îl instruiră pe Liping să nu caute miracole în mod intenţionat, ci să le lase în
voia lor, permiţându-le să apară şi să dispară după voia lor, să vină şi să plece, schimbându-se în mod spontan.
Mintea voastră trebuie întotdeauna să fie înrădăcinată în claritate şi calm; făcând-o calmă şi liniştită,
amestecându-se cu Calea prin intermediul spiritului, vă întoarceţi la naturaleţe. În acest punct, când observaţi
lucrurile la distanţă, nu există lucruri în ele; când observi forma exterioară, nu există formă în formă; când
observi mintea dinăuntru, nu există mintea în minte. Nefiind conştienţi că aveţi trup, treptat intraţi pe Calea cea
adevărată pe tărâmul sublimului. Dacă deveniţi obsedaţi de experienţe neobişnuite mintea vă va fi influenţată şi
ataşată, şi veţi intra într-o stare de înnebunire; realizările voastre se vor opri la tehnici tangenţiale minore, tot
ceea ce aţi obţinut se va pierde şi veţi fi departe de Marea Cale.
Acum, la final, marele maestru îl introduse pe Wang Liping în metodele celui mai înalt nivel al
Supremei învăţături a Nestematelor Spirituale, cele trei metode ale vehiculului superior de a transcende
ordinarul şi a intra în lumea înţelepţilor, cunoscute, în contextul Celor trei exerciţii ale nemuritorilor, drept
exerciţii pentru nemurirea cerească.
După cum am menţionat mai înainte, Cele trei exerciţii ale nemuritorilor sunt împărţite în trei nivele –
nemurirea umană, nemurirea pământeană şi nemurirea cerească.
În exerciţiile pentru „nemurirea umană”, trupul este cuptorul, energia este remediul, inima este focul şi
organele genitale sunt apa. Folosind trupul drept cuptor, trupul este împărţit de-a lungul ecuatorului său în polul
superior şi cel inferior. Folosind energia ca remediu, se rafinează energia în câmpul de elixir astfel că energia şi
apa interacţionează şi se preschimbă în elixirul auriu. Folosind inima pentru foc şi organele genitale pentru apă,
un cer şi un pământ, ei intră în comuniune şi se cultivă.
În exerciţiile pentru „nemurirea pământeană” spiritul este cuptorul, energia este remediul, soarele este
focul şi luna este apa. Căutând comoara adânc în ocean, străbătând cerul contemplând luna, spiritul şi energia se
combină şi cele trei câmpuri de elixir sunt stabilite. Referirea la soare şi lună înseamnă coordonarea soarelui şi
lunii din corp cu soarele şi luna de pe cer.
145
În exerciţiile pentru „nemurirea cerească” spiritul este cuptorul, esenţa este remediul, concentrarea este
apa, intuiţia este focul; cerul şi pământul gravitează veşnic în mod ciclic; Natura şi umanitatea se echivalează.
Modelat de o lungă tradiţie de cunoaştere şi înţelepciune de la o sursă profundă, cufundat în curgerea
omniprezentă a Naturii, îmbăiat în lumina soarelui şi lunii, cultivat şi purificat de izvoare pure de rouă suavă,
îndrumat de cei trei învăţători din două generaţii, purificat de nenumărate greutăţi şi dificultăţi pe o perioadă de
şapte ani, părăsind viaţa şi intrând în moarte, Wang Liping ajunsese la starea vehiculului superior a „eliberării
transcendente şi duplicării corpului”.
Wang Liping se schimbase, cu siguranţă. Faţa sa devenise ca o floare de piersică iar pielea îi era fină
precum jadul; expresia îi era blândă, iar trupul emana o mireasmă sublimă. Înfăţişarea îi era delicată, dar
înăuntru era ascuns un trup indestructibil, de neclintit; când stătea nemişcat, era ca o întindere de apă pură fără
valuri; în acţiune, el zdruncina cerurile şi pământul, energia lui înghiţind munţi şi râuri.
Văzând că Wang Liping ajunsese la acest nivel, cei trei bătrâni vrăjitori fură peste măsură de bucuroşi.
Călătorul Infinitului îi recită poemul Străbunului Lu, „Primăvara se strecoară în grădină”:
Elixirul restaurativ este în noi:
mai întâi acela trebuie să-şi rafineze sinele până la momentul potrivit.
Când un yang se mişcă la început
eternitatea sună la miezul nopţii.
Ceaunul de plumb este cald
lumina penetrează ecranul.
Creaţia porneşte;
tigrul şi dragonul se împreunează:
aprinzând focul,
supraîncălzirea este periculoasă!
Peste râul şerpuit
vezi lumina lunii, pură şi clară –
e o pasăre singuratică zburând.
La acea vreme, tu însuţi bei
din lingura cu remedii;
şi cine ar fi crezut,
dar în neant ai crescut un copil!
Distinge puritatea şi poluarea la sursă
şi separarea lemnului de metal
cum pot fi cunoscute aceste lucruri
dacă nu prin îndrumările unui învăţător?
Esenţa Căii
este misterioasă şi subtilă;
mecanismul Naturii
este profund şi îndepărtat
dacă mergi direct să lucrezi la practică
este totuşi prea târziu.
Drumul către Penglai, insula nemuritorilor,
necesită îndeplinirea
a trei mii de fapte;
apoi te întorci ca şi norii,
păşind singur.
În această zi anume cerul era albastru, iar aerul era clar. Munţii şi râurile ieşeau clar în evidenţă; era o zi
foarte bună.
146
Transmiţătorul din cea de-a şaisprezecea generaţie a ramurii Porţii Dragonului din cadrul Taoismului
Realităţii Complete, Călătorul Infinitului; Transmiţătorii din a şaptesprezecea generaţie, Călătorul Liniştii Pure
şi Călătorul Vidului Pur şi Transmiţătorul din cea de-a optsprezecea generaţie, Wang Liping, Cel Eficient
Spiritual, cu toţii îşi purificară trupurile, arseră tămâie, oferiră respect cerului, pământului şi străbunilor lor
spirituali.
După acest ritual, Călătorul Infinitului îi spuse discipolului său, Wang Liping: „Calea îşi are sursa în
nonfiinţare; despre orice s-ar vorbi în termeni de fiinţare nu este Calea. Calea îşi are sursa în vid; despre orice se
vorbeşte în termeni de substanţialitate nu este Calea. Deoarece nu are substanţă, este imposibil să pui întrebări şi
să primeşti răspunsuri în legătură cu ea. Întrucât nu are formă, este imposibil să o vezi sau să o auzi. Dacă tu
consideri că subtilităţile misterioase sunt Calea, chiar şi aceste subtilităţi misterioase nu scapă de povara
întrebării şi răspunsului. Dacă tu consideri liniştea rafinată a fi Calea, chiar şi liniştea rafinată nu iese din
domeniul văzului şi auzului. Dacă subtilităţile misterioase şi liniştea rafinată încă nu reprezintă Calea, atunci
motivele pentru a urma Calea nu sunt cunoscute. A o numi Cale este oarecum forţat; ea poate fi înţeleasă doar
din punct de vedere spiritual. De acum încolo, ori de câte ori auzi sunete sau vezi obiecte, nu asculta cum asculţi
şi nu privi cum vezi. Apoi sunetele se vor dizolva ele însele; obiectele vor dispărea ele însele. După ce ai
experimentat acestea, Realitatea Completă va deveni atunci evidentă. Aminteşte-ţi aceasta!”
Urmând instrucţiunile marelui maestru, Wang Liping se aşeză cu ochii închişi. Nu după mult timp,
marele maestru şi mentorul dispărură treptat; munţii, râurile şi copacii se evaporară şi ei treptat. Tot ceea ce
simţi Liping fu o senzaţie de plutire la depărtare; el nu mai avea deloc niciun simţ al spaţiului şi timpului. Când,
unde, cine, ce – de unde venea, unde mergea – nu mai ştia nimic de acestea. Părea a fi o particulă infinitezimală
suspendată într-un univers vast, şi apoi chiar şi acest mic punct dispăru, lăsând claritatea deplină peste tot.
Dintr-o dată simţi un vânt rece izbucnind, val după val de aer rece. Într-o clipă cerul şi pământul
deveniră întunecate; norii negri se tulburară, o furtună puternică trimise nisip zburând şi pietricele rostogolinduse,
urlând ca o banshee. Fără a-i fi frică absolut deloc, Wang Liping intră direct în tărâmul nefiinţei.
Apoi auzi vocea aprigă a unei tinere femei spunând: „Drumul e lung – încetineşte puţin! Am ceva pentru
tine!” Wang Liping nu privi şi nu ascultă, iar vocea se dizolvă treptat.
Acum, un ţăran cu un ulcior de vin apăru înaintea lui Wang Liping. Clătinându-se în toate părţile, îl
invită pe Liping să-l bea împreună. Ţăranul era beat, făcut praştie. Închizându-şi ochii, Wang Liping trecu de el.
Dintr-odată, un copac enorm apăru în drum, atât de înalt încât ajungea la cer. Într-o clipită, copacul se
transformă într-un şarpe uriaş cu o înfăţişare înspăimântătoare. Fără a-i fi teamă absolut deloc, Wang Liping
trecu direct peste el. Imediat văzu un foc uriaş, care se transformă treptat într-o întindere de lumină
strălucitoare.
Wang Liping se simţea ca şi când ar fi zburat; ateriză undeva, dar nu ştia exact unde era. Văzu clădiri,
păduri şi cete de bambus, oameni distrându-se, cai nechezând, tobe, muzică. Era ca o utopie dincolo de lumea
pământeană obişnuită, un ţinut al căldurii, blândeţi, abundenţei şi generozităţii. Mai mulţi oameni veniră la el şi
îi spuseră că era un loc unde trăiesc Oamenii Adevăraţi şi îl rugară să le povestească despre Cale. Wang Liping
nu-şi putu da seama dacă era real sau ireal; dar simţi o mişcare foarte uşoară în mintea sa, ca şi când vocile
învăţătorilor săi veneau către el.
„Când contempli mintea din interior, nu există ceva precum mintea în minte. Când vizualizezi trupul din
exterior, nu există ceva precum trupul în trup. Când vizualizezi lucrurile din jurul tău, nu există asemenea
lucruri în lucruri. Când înţelegi aceasta, există un singur vid.” Fusese vocea mentorului Vidului Pur.
„Contemplarea vidului reprezintă, de asemenea, vid; vidul este vid de nimic. Întrucât nimicul este vidat,
neantul inexistent de asemenea nu este acolo. Întrucât nu există neant inexistent, există doar pace profundă şi
perpetuă. Când liniştea nu trebuie să liniştească nimic, cum poate apărea dorinţa? Întrucât dorinţa nu mai apare,
aceasta reprezintă adevărata linişte. Fiind cu adevărat simţitor la toate lucrurile, cu adevărat realizezi esenţa,
147
întotdeauna. Mereu sensibil dar mereu liniştit, eşti întotdeauna pur şi liniştit”. Fusese vocea mentorului Liniştii
Pure.
„Astfel, pur şi liniştit, intri treptat pe adevărata Cale. Intrarea pe adevărata Cale se numeşte a atinge
Calea. Cineva care înţelege aceasta poate transmite Marea Cale.” Fusese vocea maestrului Infinitului.
Wang Liping luă cuvântul „linişte” în inima sa, şi totul deveni nimic.
Când deschise ochii, păruse ca un vis. Când privise la tot ce se aflase în faţa sa, fusese totul destul de
real. „Când există apă în o mie de râuri, luna se reflectă în o mie de râuri; când nu există nori pe o distanţă de
zece mii de kilometri, este un cer de zece mii de kilometri.”
Trecând prin această experienţă, Wang Liping simţise o mişcare în poarta cerului; o rază de lumină aurie
sclipi, şi un alt Wang Liping apăru. Dintr-o dată auzi o voce în cer spunându-i: „Te rugăm, urmează-ne”,
adresându-i-se ca unui Om Adevărat.
Privind în sus, Wang Liping văzu trei Călători în veşminte taoiste plutind în linişte pe cer; el îi auzi
cântând:
Fără minte, lucru, trup,
poţi înţelege gazda primară.
Totuşi, aici, un lucru este lăsat la o parte;
Piedestalul spiritului adună nisip roşu.
Zburând alături de ei, Wang Liping se avântă în vastitatea universului. Pătrunzând dincolo de nivelul
„vidului” întunecat, el văzu o autostradă enormă de lumină apărând în faţa sa.
148
Partea a III-a
Participarea la evoluţie
149
道
17
Învăţătorii şi discipolul se despart
Anul 1976 a fost un an de neuitat pentru poporul chinez. În 1976 au avut loc mai multe evenimente
importante. Unii lideri naţionali au decedat, unul după altul. Un cutremur violent a zguduit regiunea Tangshan,
omorând şi rănind câteva sute de mii de oameni, iar societatea a fost şi ea zguduită. În aprilie sute de mii de
oameni s-au adunat în Piaţa Tiananmen şi au fost imediat oprimaţi. În octombrie, un alt val răsări dinspre
păturile superioare; carierele politice ale „Bandei celor Patru” se terminaseră iar “Marea Revoluţie Culturală” se
încheiase.
După un deceniu de calamităţi şi lovituri ale sorţii, era o minune cum ţărănimea chineză era în stare să
suporte impactul acestor evenimente majore care apăruseră succesiv în decursul unui an.
Privaţiunile în China erau extrem de severe. Pentru un chinez, viaţa nu este uşoară.
Disputele politice nu s-au limitat la eşaloanele superioare; s-au extins la familiile obişnuite, făcând să
tremure inima fiecărui individ. Şeful statului muri în amărăciune şi mulţi ţărani simpli îşi pierdură casele, şi
chiar vieţile. Întreaga naţiune era dată peste cap de aceste conflicte, ce afectau un miliard de oameni cu o sărăcie
de nedescris.
Dar, în cele din urmă, toate acestea avură un sfârşit.
Însă în acel an final 1976, modul în care aceste necazuri se sfârşiră fu atât de emoţionant, atât de tragic
încât înfioră cerurile şi scutură pământul, făcând inimile să tremure şi lacrimile să curgă.
Într-o noapte adâncă şi întunecată, către sfârşitul toamnei acelui an, cei trei bătrâni vrăjitori stăteau în
jurul unei lămpi în vechiul atelier de fierărie abandonat, vorbind despre lucruri trecute şi prezente, deplângând
greutăţile maselor şi subliniind schimbările din îndeletnicirile lumeşti. Pe măsură ce lampa pâlpâia, umbrele pe
care le proiecta pe pereţi creşteau sau păleau, venind şi plecând. Se făcuse târziu, dar cei trei vrăjitori erau
cufundaţi încă în discuţie.
La un moment dat vrăjitorii discutară despre Călătorul ce Hoinărea pe Nori, amintindu-şi ce spunea
acesta despre treburile ţării. Doi giganţi ce influenţaseră dezvoltarea istoriei moderne a Chinei decedaseră în
ultimii câţiva ani, dar influenţa lor va rămâne pentru o vreme. Unificarea naţiunii şi reconstrucţia poporului mai
avea însă mult de aşteptat.
Cei trei bătrâni vrăjitori deja fuseseră martori şi trecuseră prin multe mişcări şi schimbări sociale de la
încheierea dinastiei Qing, la începutul secolului douăzeci. Deşi acest val de turbulenţă ţinuse zece ani, mai avea
puţin şi se apropia de sfârşit.
Vrăjitorii simţiră o senzaţie de uşurare că reuşiseră să evite dezastrul şi să-şi ducă la bun sfârşit sarcina,
chiar dacă ţara fusese în suferinţă şi atât budismul cât şi taoismul fuseseră supuse la mari persecuţii şi jafuri. Ei
terminaseră marea lucrare a transmiterii cunoaşterii către un succesor, astfel încât secretele Porţii Dragonului,
intacte de o mie de ani, să-şi poată continua existenţa fără întrerupere. Discipolul lor, atât de atent crescut,
învăţase toate practicile; paisprezece ani de antrenament produseseră rezultate extraordinare, iar propagarea
Marii Căi în întreaga ţară aştepta doar schimbări viitoare ale condiţiilor.
Iar cei trei bătrâni vrăjitori se pregăteau pentru lucrurile ce aveau să vină.
Wang Liping este un Transmiţător cheie, un Transmiţător special în istoria grupării Porţii Dragonului.
Sunt mai multe lucruri pe care el trebuie să le facă.
150
Studiul lui Wang Liping asupra Căii nu s-a realizat pe un vârf de munte; a fost în munţi, dar în acelaşi
timp în afara munţilor. El nu a fost niciodată separat de învăţătorii săi, dar în acelaşi timp niciodată despărţit de
părinţi şi familie. Era un taoist, dar şi un om al lumii; pe dinăuntru taoist, pe dinafară lumesc.
Când s-a întors din călătorie, Wang Liping părea din nou un membru obişnuit al societăţii. Venitul
părinţilor săi era foarte mic, iar ei aveau destule griji în a-i hrăni pe toţii membrii unei familii atât de mari. Nu
după mult timp, Wang Liping îşi luă o slujbă ca ucenic lucrător, pentru a se întreţine şi a reduce povara de pe
umerii părinţilor săi.
Wang Liping avea două rânduri de părinţi: tatăl şi mama care îi dăduseră viaţă şi îl crescuseră şi
învăţătorii care îi oferiseră ocazia de a se „renaşte”. El le datora enorm ambelor rânduri de părinţi, dar deoarece
părinţii „renaşterii” sale, învăţătorii taoişti, aveau peste optzeci de ani, ei meritau tratament preferenţial.
Salariul lunar al lui Wang Liping era foarte mic, iar traiul său era destul de simplu; dar deja era obişnuit
cu acesta. Primul lucru pe care îl făcea când îşi lua salariul era să cumpere lucruri pentru învăţătorii săi, lucruri
necesare traiului de zi cu zi, şi să le trimită bătrânilor vrăjitori la atelierul de fierărie abandonat, de pe dealuri.
Părinţii săi îl sprijineau în acest obicei şi chiar îl încurajau. În acele zile toate lucrurile necesare vieţii, inclusiv
hrana şi combustibilul, erau strict raţionalizate; şi Mama şi Tatăl Wang puneau de-o parte din raţia lor pentru a
i-o da lui Liping, pentru învăţătorii de pe dealuri. Soţii Wang ştiau că nu puteau face mult, dar recunoştinţa lor
faţă de bătrânii vrăjitori era nelimitată. Inimile lor se aflau la locul potrivit; toată lumea suferea foarte mult.
De partea lor, cei trei bătrâni vrăjitori erau atât de obişnuiţi cu traiul în peşteră încât se deprinseseră cu
traiul simplu. Atunci când călătoreau, ei nu-şi făcuseră un obicei din a accepta bani sau mâncare de la oameni
pentru propriul interes; ei nici măcar nu cereau vreo recompensă pentru munca de vindecare şi uşurare a
durerilor. Acum, trăind pe dealuri, ei încă îşi cultivau propria hrană şi îşi adunau propriul combustibil pentru a
se întreţine prin munca proprie. De fiecare dată când Wang Liping le aducea hrană şi provizii bătrânii vrăjitori îi
mulţumeau, dar întotdeauna îl şi certau, temându-se să nu împovăreze familia Wang. Liping râdea întotdeauna
şi spunea: „Avem destul acasă. Ar trebui să aveţi ceva şi din partea inimilor oamenilor – şi aceasta constituie
una din plăcerile vieţii.”
Wang Liping purta aceleaşi haine de muncă indiferent că era primăvară sau vară; dar acestea erau
întotdeauna curate şi îngrijite, nu murdare şi unsuroase ca ale altora. Hrana sa era simplă, constând în principal
în vegetale. Se înţelegea uşor cu ceilalţi oameni, fără să vorbească prea mult. Mintea sa era eliberată de
impurităţi, nu învăluit în dorinţe materiale. Una cu Natură, el revenise la puritate şi calm, iar faţa îi strălucea cu
o lumină trandafirie.
Curând, iarna se sfârşi, iar pământul întâmpină o nouă primăvară. Supravieţuind unor greutăţi de
nedescris, oamenii văzură din nou cerul albastru, pământul înverzit, lumina speranţei. Există o constanţă în
mişcările şi schimbările de energie dintre cer şi pământ; adevărata blândeţe şi frumuseţe nu pot fi niciodată
distruse total în lumea umană.
Vechea cocioabă cu atelierul de fierărie reveni la modul în care arăta înainte, când vrăjitorii locuiseră
acolo, în trecut. Bătrânii taoişti nu mai aveau de ce să se ascundă; în fiecare zi veneau oameni care-i rugau pe
„bătrânii doctori” să le trateze bolile. Bătrânii vrăjitori plantaseră din nou grădini de flori şi legume în jurul
clădirii.
Wang Liping mergea la muncă ziua; apoi, seara, el mergea la învăţătorii săi pentru a-şi continua practica
taoistă, ca mai înainte.
Ploaia de primăvară căzu într-o noapte, apoi în următoarea zi vântul împrăştie norii, iar vremea deveni
extraordinar de frumoasă.
Wang Liping merse voios la muncă. Tovarăşii săi de muncă erau mult mai relaxaţi în aceste zile, şi
vorbeau mult între ei. În final, auzi un lucrător vorbind despre budism şi taoism, spunând despre călugării din
temple că fuseseră invitaţi să se întoarcă şi că guvernul numise anumite persoane în funcţia de „călugări”.
Aceşti „călugări” deţineau slujbe, mergând ziua la lucru şi întorcându-se seara acasă.
151
Auzind acestea, Wang Liping rămase calm în exterior, dar inima sa se entuziasmă. După ce termină
lucrul se grăbi să aducă vestea învăţătorilor, pentru ca bătrânii vrăjitori să-i împărtăşească bucuria.
Liping se îndreptă către dealuri cu paşi repezi. Munţii îndepărtaţi atingeau uşor orizontul; apusul
împurpurat lumina pământul înnegurat. Un bivol galben stătea lângă râu, oglindindu-se în curentul limpede. O
ceată de gâşte veni dinspre sud, dispărând treptat în cerurile dinspre nord.
Pe când Wang Liping se bucura de peisajul colorat de primăvară, câteva versuri dintr-un vechi poem îi
apărură pe neaşteptate în minte:
Mergând, mergând, o mie de mile pe zi;
nelimitat, vast, un colţ de cer.
Nu-şi putu aminti cine scrisese versurile; straniu era motivul pentru care îi apăruseră.
Marele maestru ştia pe de rost o mulţime de poeme vechi, şi îl învăţase destule şi pe Wang Liping. Un
poem mai voios despre primăvară ar fi fost mult mai potrivit:
Înflorirea din aprilie se sfârşi, în lume;
bobocii de piersică de la templul montan
tocmai se transformă în flori.
Întotdeauna deplângem momentul când primăvara se întoarce.
Nu ai unde să o cauţi,
nu-ţi dai seama că deja a venit.
Primăvara intrând într-un templu montan – primăvara venise pentru budism şi taoism.
Înainte, zăpada era precum florile;
acum florile sunt precum zăpada.
În regulă. Primăvara înseamnă flori, florile înseamnă primăvară: sutele de flori înfloresc; primăvara
umple cerul şi pământul. Cui îi aparţine acest vers? Cum poate fi atât de perfect? Liping se gândi că era lucrarea
lui Fan Yun, poet aparţinând dinastiilor de sud. Titlul era „Poem de despărţire” – cum poate un vers atât de
frumos să aibă un asemenea titlu?
Lui Wang Liping nu i se mai păru straniu că acest vers îi apăruse în minte. Pur şi simplu îşi închipui că
maeştrii urau bun venit primăverii muncii lor, iar aceasta îl tulbură.
Bătrânii vrăjitori nu făcuseră decât un singur lucru toată viaţa: îşi cultivaseră cu sârguinţă practicile
sperând că Marea Cale va fi continuată de un succesor şi răspândită în lume. Singura ţintă a căutărilor lor fusese
ca toată omenirea să afle adevărul ce umple universul, să înţeleagă cum rasa umană are locul şi valoarea sa în
univers şi să înţeleagă că există un drum de lumină ce duce către destinul nostru ultim. Dar câţi oameni pot
înţelege adevărul şi îl pot practica în propriile lor trupuri? Îndeosebi atunci când omenirea este tulburată de
conflicte interne, spiritul viu este impurificat, când distrugem mediul înconjurător natural în mod liber iar
tehnologia şi inteligenţa au devenit, în unele privinţe, instrumente de distrugere a rasei umane; cine mai rămâne
să caute marea cunoaştere şi marea înţelepciune înfăţişate de budism şi taoism?
Transformările primăverii păreau că aduc oamenilor noi speranţe.
Pierdut în gândul său, înainte de a-şi da seama, Wang Liping se apropie de cocioaba cu atelierul de
fierărie unde locuiau bătrânii vrăjitori. Adunându-şi puţin mintea, el intră râzând.
În acel moment, Călătorul Liniştii Pure tăia plantele de lângă uşă. Văzându-l pe Liping venind se
întoarse şi îi chemă şi pe ceilalţi vrăjitori.
Marele maestru ieşi, ţinând în mâini o piesă de îmbrăcăminte pe care o cârpea. Celălalt mentor,
Călătorul Vidului Pur, ieşi din grădiniţa cu legume din spate, cu mâinile pline de pământ, spunând: „Marele
maestru tocmai se gândea la tine. Mi-a spus să culeg câteva legume să mă pregătesc, şi iată-te!”
152
Wang Liping scutură un castron pe care-l ţinea în mâini. „V-am pregătit ceva gustos pentru azi“ le spuse
învăţătorilor, „orez sărat cu arahide. Puţină desfătare!”
Marele maestru îl invită pe Liping înăuntru, în timp ce mentorii pregătiră repede o masă. Wang Liping
luă articolul de îmbrăcăminte de la marele maestru, spunând că îl va cârpi el.
Călătorul Liniştii Pure spuse: „Când l-ai învăţat pe Liping să facă aceasta?”
Călătorul Vidului Pur îi răspunse: „Aceasta se înţelege prin zicala «Aşa tată – aşa fiu.»”
„Aceasta se înţelege prin «A te pricepe de unul singur, fără un învăţător»”, replică Wang Liping,
urmărind cu atenţie acul de cusut.
Observându-l îndeaproape pe acest discipol isteţ şi energic, marele maestru spuse: „De ce nu ai venit
ieri?”
Wang Liping se îndoi de râs. „Maestre, eşti atât de bătrân că o să devii senil! Aseară am mers la
plimbare în munţi cu tine, şi am stat împreună cu tine când ne-am întors, ascultând ploaia de primăvară. Deja ai
uitat?”
Cei doi mentori îi aruncară o privire marelui maestru, fără a spune un cuvânt.
„M-am gândit că aceasta s-a întâmplat, dar a părut ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Nu pot distinge între
ziua de ieri şi cea de azi. Chiar că sunt senil!” Când vorbi, ochii marelui maestru fură permanent aţintiţi asupra
lui Wang Liping.
„Ce-ar fi dacă mâine ţi-aş cumpăra un caiet de notiţe?” îi sugeră Liping cu evidentă seriozitate, „ca să
poţi face însemnări?”
„Nu e nevoie” răspunse maestrul. „În plus, caietul costă bani şi trebuie să-ţi economiseşti banii pentru că
ai altceva de făcut cu ei.” Maestrul păru un pic abătut.
Wang Liping nu prinse starea marelui maestru. Doar remarcă, în timp ce cosea: „Banii sunt ceva
exterior. Pentru ce trebuie să-i economisesc?”
Mentorul Liniştii Pure interveni în grabă: „Maestrul vrea să spună că, totuşi, trebuie să ai grijă de familia
ta. Ce vei face dacă nu vei avea bani atunci când te vei însura?”
Wang Liping se opri din cusut şi privi în sus, roşind. „Râzi de mine”, exclamă el.
Cu toţii râseră. Mentorul Vidului Pur se întoarse, ştergându-şi cu mâna colţul ochilor.
„Supa e gata!” strigă mentorul Vidului Pur, aranjând vesela şi câteva feluri de mâncare simple.
În timpul mesei, marele maestru spuse: „Grădina de legume merge destul de bine. Nu va mai trebui să
cumpărăm legume, doar să cerşim ceva orez.” Cei doi mentori îi spuseră lui Liping: „Când terminăm masa,
mergi şi spune-le părinţilor să nu te aştepte.”
Wang Liping fu de acord. După ce masa se termină şi vesela fu spălată el îi anunţă în mod solemn pe cei
trei învăţători că are să le dea unele veşti.
Marele maestru îl opri grăbit, spunând: „Nu e nevoie să spui nimic. Ştim deja. Noi trei suntem oameni
din afara societăţii convenţionale. Tot ce trebuie să facem este să păstrăm Marea Cale cu integritate. Este încă
devreme. Treci pe la părinţii tăi, ca să nu se îngrijoreze.”
Liping plecă imediat. Când se pregătea de plecare, marele maestru îi spuse: „Când vii, în fiecare zi,
pleacă devreme şi mergi acasă devreme.”
Astfel că, timp de mai multe zile la rând, Liping se grăbea către locuinţa vrăjitorilor imediat după
muncă. Bătrânii învăţători întotdeauna făceau curat şi îl aşteptau să vină. De îndată ce ajungea, vrăjitorii se
153
ocupau cu o grămadă de activităţi ca şi când era ceva ce aveau de făcut, dar nimic din ce puteau să facă. Era
ceva ce trebuia spus, dar era imposibil să spui ceva.
Wang Liping simţise că ceva se întâmpla, dar nu ştia ce era. De când marele maestru începuse să dea
semne de „senilitate” Liping avusese asemenea senzaţii inexplicabile. Versurile care îi apăruseră în minte, în
mod misterios, cu zile în urmă, erau, de asemenea, manifestări ale acestor senzaţii.
Ce avea să se întâmple? Poate că, acum când timpurile se schimbaseră, vrăjitorii doreau să se întoarcă la
locuinţele lor din peşteră. De ce mentorul Liniştii Pure glumea, sugerându-i lui Liping că ar trebui să se
căsătorească? Poate că învăţătorii urmau să plece, lăsându-l acolo de unul singur.
Wang Liping înţelese că senzaţiile intuitive erau destul de precise când ajunse la un anumit nivel de
dezvoltare. Nu putea ascunde nimic de învăţători, şi nici ei nu puteau ascunde nimic de el. Dar toţi erau, la urma
urmei, oameni, carne şi sânge, cu emoţii umane: iar sentimentele lor erau extrem de curate, de bogate şi
profunde. Aveau oare ei să plece? Wang Liping nu credea, nu spera, nu-şi dorea ca acest lucru să se întâmple.
Ar fi fost prea greu de suportat. Durerea spirituală din aceste senzaţii era mult mai rea decât durerile
antrenamentului. Wang Liping trecea acum printr-un alt fel de chin.
De partea lor, bătrânii vrăjitori experimentau acelaşi lucru. Deja la apusul vieţii, ei nu aveau familii,
copii, dar sentimentele lor pentru rasa umană erau extrem de profunde, bogate şi autentice. Aceasta era adevărat
în special când venea vorba de ucenicul şi succesorul lor, Wang Liping, asupra căruia ei îşi îndreptaseră atenţia
aproape cincisprezece ani, văzându-l crescând din copilărie spre adolescenţă, conducându-l pas cu pas în
procesul dezvoltării sale. Sentimentele lor puteau fi cu greu exprimate; acum că învăţătorii şi discipolul urmau
să se despartă, cum ar fi putut să nu fie dureros?
Dar acest lucru fusese deja hotărât, iar pregătirile fuseseră deja făcute pe tăcute. Nimeni nu spusese
nimic despre aceasta; toţi îşi păstrau sentimentele strict sub control.
În acea zi deosebită Wang Liping îşi termină munca mai devreme. Părăsind fabrica, merse la
cumpărături. Cumpără două perechi de pantofi din pânză rezistenţi pentru mentorii săi şi un costum de haine
pentru marele maestru. Le împachetă şi se îndreptă către dealuri.
Cerul vestic avea o nuanţă purpurie datorită soarelui de seară; aerul montan era extraordinar de clar şi
proaspăt.
Cei trei bătrâni vrăjitori stăteau în faţa uşii, aşteptându-l pe Wang Liping să sosească. Pe măsură ce se
apropia, el vedea umbrele bătrânilor. Mai văzu şi sălciile pe care le plantaseră în faţa uşii cu ani în urmă, copaci
laolaltă cu care crescuse, acum cu movile proaspete de pământ împrejurul lor. Cei patru bărbaţi priviră în gol la
aceşti copaci, fără să spună vreun cuvânt. Era ca şi cum fiecare îşi amintea cum era atunci când plantaseră
copacii, cu mai bine de zece ani în urmă. Timpul zburase iar copacii crescuseră deja, înalţi şi luxurianţi. În
acelaşi timp, Wang Liping se transformase într-un bărbat, iar învăţătorii săi deveniseră străbuni taoişti
venerabili.
Cu pachetul în mână, Liping se îndreptă către bătrânii vrăjitori şi îngenunche în faţa lor în tăcere.
Mentorul Liniştii Pure îl ridică repede de umeri şi spuse: „De ce vii aici din nou? Şi de ce ai cheltuit atât de
mult, în ciuda a ceea ce ţi-a spus marele maestru?”
„Vă rog să acceptaţi aceste daruri neînsemnate”, insistă Liping, cu vocea sugrumată de emoţie.
„Vino înăuntru”, spuse mentorul, şi toţi cei patru bărbaţi intrară în cocioabă.
Stând aşezaţi, cei patru continuară să se privească unul pe altul în tăcere. Toţi ştiau că ceea ce trebuia să
se întâmple era pe punctul de a se întâmpla.
Marele maestru îi strânse mâna lui Liping, îl mângâie uşor pe păr şi spuse cu voce joasă: „Ai avut o zi
grea. Mergi acasă şi odihneşte-te.”
154
Cei trei bătrâni se ridicară laolaltă. Liping se ridică şi el, îşi salută învăţătorii şi îşi luă rămas bun pe o
voce joasă. Aruncând o privire pe când pleca, Liping se întoarse şi-i văzu pe cei trei învăţători stând nemişcaţi.
În final, coborî dealul.
Cerul era negru ca smoala; Wang Liping nu-şi putu da seama încotro mergea. Dintr-odată auzi un cântec
în şuieratul sălciilor:
În afara hanului,
lângă vechiul drum,
culoarea albastru-verde a ierbii parfumate
ajunge până la cer.
Pe măsură ce adierea de seară perie uşor sălciile,
un sunet şuierător rămâne;
în soarele care a apus, sunt
munţi în spatele munţilor.
La hotarul cerului,
la colţul mării,
tovarăşii aproape au dispărut,
o ploscă de vin curat
e toată bucuria mea;
în seara aceasta, visurile de despărţire sunt reci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu