QigongCătre sfârşitul dinastiei Han şi în timpul dinastiilor Wei şi Jin artele nemuririi spirituale au înflorit, astfel
că practicile ingerării energiei şi reţinerii de la consumul de cereale au devenit foarte populare. Există multe
referiri la reţinerea de la cereale în scrierile dinastiilor. În capitolul „Tradiţiile metodologiei” din Documente ale
Celei Din Urmă Dinastii Han se spune: „Mengjie putea să înghită sâmburi de curmale şi să stea fără să
mănânce timp de cinci sau zece ani. El putea, de asemenea, să-şi oprească respiraţia şi să rămână ţeapăn ca
moartea pentru o sută de zile sau chiar o jumătate de an.”
În capitolele secrete ale lucrării Naivul se spune: „Am văzut oameni care s-au reţinut de la consumul de
cereale, mulţi dintre ei pentru doi sau trei ani. Trupurile lor erau uşoare, tenul era sănătos şi puteau îndura vântul
şi frigul, căldura şi umiditatea. Niciunul dintre ei nu era gras. Şi, de asemenea: „Există cineva care se bazează
pe Viaţa însăşi, care se hrăneşte doar cu energie şi care deja a renunţat la consumul de cereale de trei ani. El
poate urca un munte cu o greutate în spinare şi nu oboseşte deloc toată ziua. Din timp în timp el practică trasul
cu arcul, dar vorbeşte puţin. Când vorbeşte, el nu ridică vocea. Întrebat despre acestea, el spunea că atunci când
renunţi la consumul de cereale trebuie să eviţi total pierderea vitalităţii şi risipirea respiraţiei.” Şi în zilele
noastre există noi relatări despre oameni care trăiesc fără a consuma cereale.
Metoda de reţinere de la consumul de cereale transmisă lui Liping de către vrăjitorii Porţii Dragonului
este împărţită în trei stadii succesive de antrenament.
Primul pas constă în a nu mânca cereale, ci doar a consuma suficiente fructe şi legume pentru a rămâne
în viaţă. Practica reduce treptat povara tractului digestiv şi purifică organele interne; trebuie continuată timp de
cel puţin două luni, de preferat mai mult. În timp ce lucra la acest pas Liping mergea la şcoală şi urma activităţi
obişnuite, în mod normal. El obişnuia să meargă într-o zonă dens împădurită, bogată în plante înfloritoare,
pentru a-şi efectua exerciţiile interne regulate la răsărit, prânz, apus şi miezul nopţii, pentru a-şi întări adevărata
energie în organele sale interne. El duse la îndeplinire acest pas în nouăzeci şi opt de zile, puţin peste trei luni.
După aceea se simţi confortabil din punct de vedere fizic şi cu mintea limpede.
43
Al doilea pas constă în post, sau reţinerea totală de la hrană, bându-se doar o cană de apă rece dimineaţa
şi seara. Când acest exerciţiu este practicat nu mai există mizerie în corp; abia dacă găseşti ceva urină. Cu
mintea deja curăţită, trupul este purificat. Doar se face schimb de energie adevărată cu Natura, simţind ca şi
cum corpul a fost aşezat într-un tărâm cu totul diferit. Wang Liping perseveră în acest exerciţiu timp de mai
mult de cincizeci de zile.
După încheierea acestor doi paşi trupul lui Wang Liping avea o incandescenţă trandafirie şi o strălucire
cristalină ca şi cum abia ar fi ieşit din baie; mintea îi era limpede, avea o stare sufletească vioaie, purificat în
întregime, în interior şi exterior. Bătrânii vrăjitori fură încântat la culme văzându-l ca un bebeluş renăscut, cu
carnea şi sângele purificate într-un trup pur ca gheaţa şi jadul, curăţat de anii de poluare lumească acumulată.
Petrecuseră patru ani de totală dedicare pentru a creşte această floare strălucitoare, absorbiţi complet în cioplirea
şi şlefuirea unei pietre brute ca să devină o nestemată.
Liping era acum pregătit pentru al treilea pas, oprirea fiinţării. În ziua în care iniţiară acest pas vrăjitorii
îi spuseră lui Liping: „Doar stai aici fără să te ridici, chiar fără să bei apă. Doar fă-ţi lucrarea internă în mod
corect.”
La această vreme era toamna anului 1966 când se iviră tulburări în China. Vrăjitorii Porţii Dragonului şi
ucenicul lor nu băgau în seamă agitaţia, ci foloseau mai intens timpul pe care-l aveau la dispoziţie pentru
efectuarea exerciţiilor. În fiecare zi la răsărit, la miezul nopţii şi seara unul din mentori picura apă pură pe podea
pentru a umezi într-un fel aerul din cameră. Wang Liping trebuia să-şi umezească întreg trupul cu acest mic
vapor de apă, folosind adevărata energie pentru a rămâne în viaţă. Ceilalţi doi mentori îl supravegheau, pe rând.
Trecu o zi, apoi alta. Trecu şi a treia zi, apoi a patra şi a cincea. Liping stătea ca o statuie din piatră,
complet imobil, cu mintea liniştită ca moartea. Soarele, luna, stelele şi planetele; munţii, râurile, lacurile şi
mările; florile, plantele şi copacii; părinţii, unchii şi mătuşile, profesorii şi colegii de la şcoală, marele maestru şi
mentorii săi; cele patru anotimpuri; ziua şi noaptea; nordul şi sudul; susul şi josul; stânga şi dreapta; căldura şi
fierbinţeala, frigul şi răcoarea, naşterea, îmbătrânirea, boala şi moartea; bucuria şi supărarea, proasta dispoziţie,
traiul plăcut, amărăciunea şi picanteria - tot ceea ce văzuse, auzise, simţise sau îşi imaginase vreodată în viaţa
sa, în întreaga lume, dispăruseră din creierul şi trupul lui Liping. Într-o stare de profundă. abstragere el pierdu
treptat simţul de sine însuşi. Timpul şi spaţiul nu mai existau; totul era gol, vid complet.
Trecură zece zile. Wang Liping rămânea stabil. Văzând tenul trandafiriu şi umed, constatând că celelalte
schimbări din trup erau corespunzătoare, marele maestru şi mentorii săi fură extrem de uşuraţi. Cei doi mentori
încă făceau cu rândul picurând apă pe podea în fiecare zi şi urmărindu-l pe tânăr.
Trecură cincisprezece zile.
Trecură douăzeci de zile.
Wang Liping părea complet normal; stătea acolo în tăcere ca un nemuritor, calm şi netulburat din punct
de vedere fizic şi mental. Cei trei vrăjitori îl observau cu atenţie.
Trecură douăzeci şi cinci de zile. În acea noapte se porni o furtună cumplită, cu tunete şi fulgere.
Vrăjitorii închiseră ferestrele în grabă; conştienţi de iminenţa apariţiei unor condiţii anormale ei se schimbară în
veşminte taoiste, luară săbii ritualice, arseră tămâie şi îndepliniră o ceremonie. Marele maestru îi transmise un
mesaj spiritual lui Liping: „Din vremuri străvechi Transmiţătorii din gruparea Porţii Dragonului din cadrul
Taoismului Realităţii Complete au căutat Calea cu minţile lor şi au acceptat Calea în trupurile lor. Postirea şi
oprirea fiinţării reprezintă un hotar între viaţă şi moarte. Ca Transmiţător al grupării Porţii Dragonului tu trebuie
să procedezi precum străvechii noştri învăţători, să scoţi viaţa şi moartea din minte şi să nu-ţi denaturezi
propriul viitor.”
În transă, Wang Liping avu o viziune a unui om realizat instruindu-l. Amintindu-şi totul, el continuă să
stea liniştit, cu spiritul şi sufletul aşezate la locul lor.
Trecu a douăzeci şi şasea zi.
44
Trecu a douăzeci şi şaptea zi.
Trecu a douăzeci şi opta zi. În acea noapte fu din nou furtună, cu o sălbăticie înspăimântătoare. În coliba
de pe munte ardea doar o lampă obscură. Atmosfera era tensionată; cei trei vrăjitori îl înconjurară pe Liping, cu
săbiile ritualice în mâini, uitând complet de vuietul furtunii.
Dintr-o dată lampa tremură. Wang Liping se rostogoli încet şi căzu; picioarele sale se desfăcură şi se
întinseră, iar ambele mâini îi atârnau fără vlagă. Avea o privire complet calmă, fără a se clinti deloc.
Vrăjitorii îi verificară pulsul şi respiraţia; ambele se opriseră. Ei îşi dădură seama că era mort. Imediat se
aşezară în formaţie de luptă, ţinându-şi valoroasele lor săbii ridicate şi efectuând un ritual ezoteric. Marele
maestru făcu mai întâi ca vântul şi ploaia să se oprească în zonă, şi veghe ca spiritele să nu se amestece; el
interzise şi entităţilor de yin pur să se apropie. Cei doi mentori ai săi îşi exercitară şi ei capacităţile extraordinare
pentru a crea un scut protector în jurul trupului lui Wang Liping. Cei trei vrăjitori lucrară cu insistenţă, veghind
cu atenţie zi şi noapte.
Mai devreme, marele maestru pusese o placă comemorativă pentru Wang Liping alături de plăcile
comemorative ale străbunilor învăţători, arzând tămâie înaintea ei pe un altar într-un gest tradiţional de respect
pentru cei morţi.
Cât despre Wang Liping, după ce postise şi intrase în oprirea fiinţării simţise cum totul era lipsit de
substanţă; mai târziu, chiar şi simţul sinelui dispăru. Trupul său începuse dintr-odată să se scufunde, şi nu mai
era conştient de nimic familiar din viaţa sa de zi cu zi. Deşi tocmai trecuse printr-o experienţă groaznic de
dureroasă, aceasta deja se estompase în memoria sa. Acum simţea doar uşurinţă şi plenitudine, extrem de
confortabile.
Într-o clipă fu întuneric absolut în jurul său, gol şi tăcut, fără substanţă şi rece. Simţind că era pe punctul
de a cădea în abis, Liping începu să se lupte cu disperare, ca şi când ar fi să se caţere, dar nu putu găsi niciun
loc de sprijin pentru mâini sau picioare; era neputincios ca un fir plutitor de aţă.
Apoi, dintr-o dată, o strălucire orbitoare se ivi. Văzând că era drum deschis, radiind de lumină, Liping
începu să o urmeze. Mergând cu un aer dezinvolt, nu vedea decât munţi înverziţi pe ambele laturi ale drumului,
cu torente rapizi ce curgeau prin văi, ierburi parfumate şi flori frumos mirositoare. Peisajul era total liniştitor,
limpede şi proaspăt, fără vreo urmă de ceva lumesc în el.
Wang Liping nu avea nicio idee ce se întâmpla. Dintr-odată el văzu mai mulţi oameni pe drum,
îndreptându-se către el. Cu toţii erau îmbrăcaţi cu haine de modă veche şi erau foarte ceremonioşi. Ei îl salutară
pe Liping zâmbind. Cel ce părea a fi cel mai în vârstă, un bătrân cu perciuni lungi şi argintii veni zâmbind şi îl
apucă pe Liping de mână, conducându-l către o îngrămădire de case la umbra unei păduri aflate pe un versant
muntos. Toate casele erau simple şi curate. Bătrânul îl conduse pe Liping într-o cameră şi îi spuse că ar trebui să
se aşeze. Celelalte persoane li se alăturară cu decenţă, ocupându-şi locurile într-o manieră ordonată.
Acum, cel mai în vârstă ordonă să i se aducă lui Wang Liping ceai şi fructe. Acesta nu refuză, gândind
că aceasta era exact ce îşi dorea. El ridică ceaşca şi bău, dar nu simţi nicio senzaţie de căldură sau răceală, doar
o senzaţie parfumată scăldându-i plămânii şi pieptul. Apoi el luă o bucată dintr-un fruct şi îl mâncă. Nu auzi
niciun sunet, doar simţi prospeţimea şi delicateţea gustului îmbogăţindu-i splina şi umezindu-i ficatul.
Cu toţii era încântaţi văzându-l pe Liping atât de zburdalnic, dar bătrânul părea că are ceva în minte.
„Viaţa ta va mai continua mult timp,” îi spuse în final lui Liping. „De ce acum te afli aici?”
Wang Liping nu înţelese ce voia să spună bătrânul. El continuă să înfulece din fruct complet absorbit.
Văzând că Liping nu răspundea, bătrânul nu-l întrebă din nou. În schimb, el începu să-i prezinte pe toţi,
începând cu el însuşi.
În momentul în care îl auzi pe bătrân explicându-i că el era propriul său străbun, Wang Liping puse
fructul jos şi imediat se aplecă în faţa sa cu respect. Ceilalţi se dovediră a fi, de asemenea, unii dintre străbunii
săi. Şi în faţa lor, unul câte unul, se aplecă respectuos.
45
Wang Liping îşi dădu seama că era încă tânăr. Iată-se hoinărind, vizitând casele străbunilor şi rudelor
sale, chiar şi casele prietenilor acestora, ca şi cum deja i-ar fi cunoscut. Cum şi-ar fi putut el vedea străbunii
înainte de aceasta? Acum că îi văzuse era fericit fără a-şi da seama în mod conştient de ce. Liping cultivase
purificarea de mulţi ani, natura sa era liberă, şi ajunsese acum în acest ţinut splendid. Dar cum ar fi putut vedeao
el în trecut? În acest tărâm nu numai că peisajul era frumos şi rafinat; relaţiile dintre oamenii erau de
asemenea foarte bune, iar aşezările erau organizate în mod ordonat, cu clădiri şi case frumoase. Toţi oamenii
stăteau acolo în voie, conversând sau jucând şah.
Liping nu avea nicio idee cât timp trecuse. Tot ce simţise era că se întâlnise cu numeroşi oameni,
învăţând multe lecţii de la ei. În termenii timpului terestru, experienţa sa era echivalentă cu câteva decenii în
lumea noastră.
Singurele lucruri pe care Wang Liping nu putea să le înţeleagă la acea vreme era că nimeni nu muncea,
nimeni nu se lupta şi nu purta duşmănie; şi chiar dacă petrecuse mult timp acolo el nu observase având loc nici
naşteri nici morţi, nici nu văzuse semne de boală sau îmbătrânire. Toate i se păreau destul de stranii.
Într-o zi, pe când Liping privea doi bătrâni jucând şah sub un enorm pin pe versantul unui munte, cel
mai vârstnic străbun al său apăru dintr-odată, îl luă de mână şi îi spuse: „Trebuie să te întorci. Nu mai poţi
rămâne aici.” Apoi un grup de oameni apărură şi îl escortară pe Liping înapoi către drumul luminos şi îi urară
„la revedere”.
În întuneric, Liping auzi un murmur insistent lângă ureche şi senzaţiile sale fizice îi reveniră treptat.
Deschizând uşor ochii, în lumina palidă a lămpii el îi văzu pe cei trei vrăjitori ai Porţii Dragonului stând
complet nemişcaţi, cu umbra palidă a săbiilor ritualice pâlpâind. Conştientizând că se afla încă în încăpere,
Liping se ridică în grabă. Întreaga sa experienţă păruse ca un vis lung.
Văzând că îşi revenise vrăjitorii îşi opriră lucrarea internă şi se ridicară pentru a se închina cerului. Apoi
îl îmbrăţişară pe Liping, vărsând lacrimi de bucurie şi uşurare.
Numai când îi auzi pe cei trei vrăjitori povestindu-i ce s-a întâmplat află Liping că se găsise în ‘oprirea
fiinţării’ timp de douăzeci şi opt de zile, iar apoi fusese mort trei zile şi trei nopţi, timp în care cei trei vrăjitori
menţinuseră o veghe asiduă şi epuizantă asupra sa.
În timp ce le asculta povestea Liping începu să plângă, din ce în ce mai tare.
46
6
Reîntoarcerea la viaţă după moarte
Ducând o luptă pe viaţă şi pe moarte zile în şir şi obţinând în final victoria totală vrăjitorii şi ucenicul lor
se cufundară într-un amestec complex de sentimente – greutate şi muncă, bucurie şi veselie, oboseală şi
relaxare.Călătorul Infinitului fu primul care se opri din lăcrimat. El însuşi umplu o ceaşcă de apă fierbinte şi i-o
oferi lui Liping să o bea. Imediat Liping se simţi împrospătat şi relaxat. Bătrânii vrăjitori băură şi ei apă
fierbinte pentru a ajuta la procesul de refacere a trupului, după încercarea cea grea.
Acum Călătorul Infinitului îl duse pe Liping la un altar improvizat şi îl puse să îngenuncheze înaintea sa
în respect pentru învăţătorii săi străbuni. Când se ridică de acolo, Călătorul îi spuse: „Vezi ce este scris pe
această placă funerară,” arătându-i unul dintre însemnele de pe altar.
Privind cu atenţie, Liping observă că placa era inscripţionată cu aceste cuvinte:
IN MEMORIAM
WANG YONGSHENG
„LINGLINGZI”
TRANSMIŢĂTOR DIN A OPTSPREZECEA GENERAŢIE
GRUPAREA PORŢII DRAGONULUI
CALEA REALITĂŢII COMPLETE
Văzând aceasta Liping fu cuprins de uimire – acum îşi dădu seama că murise. Amintindu-şi ceea ce
trăise, părea ca şi cum totul era încă în faţa ochilor săi. Când le povesti învăţătorilor ce se întâmplase, ei
încuviinţaseră cu o mişcare a capului. Cu toţii trecuseră prin aceeaşi experienţă.
Mai târziu, la maturitate, Maestrul Wang Liping ne descria experienţa sa în următorii termeni: „A fost
cea mai de neuitat experienţă a vieţii mele. Era atât de real încât nu am cum să o uit. Toţi oamenii din lume ştiu
că există viaţă şi moarte, dar ei nu au cum să-şi amintească cum s-au simţit în momentul naşterii, şi doar cei
morţi au experimentat personal cum se simt în momentul morţii şi cum este după moarte. Totuşi, când oamenii
mor, ei nu se mai întorc la viaţă, deci ei nu pot spune nimic despre experienţa morţii.
Naşterea şi moartea sunt stadii critice în viaţa umană, dar s-au făcut încă puţine cercetări de către ştiinţa
modernă în aceste privinţe. Cultura taoistă a făcut multe cercetări şi a acumulat multă literatură în privinţa
acestui subiect; dar nu se poate să aplici această literatură cu folos, fără să schimbi modul de gândire deci e
imposibil să urmezi o cercetare profundă a acestei teme cruciale.
Eu însumi sunt un om care a murit de multe ori, iar această primă experienţă m-a făcut să ajung la
înţelegerea mai multor probleme. De exemplu, în privinţa timpului şi a spaţiului, aşa cum sunt considerate ele
de obicei, cunoaşterea mea a devenit destul de diferită de cea a oamenilor obişnuiţi. Acest lucru a stabilit o
fundaţie fermă pentru studiile mele taoiste ulterioare.”
Maestrul Wang Liping mai spunea despre experienţa sa de neuitat: „Momentul morţii a fost, cu
siguranţă, extrem de dureros; chiar atunci când încercam să mă eliberez, nu aveam nicio putere. Bineînţeles,
dacă aş fi avut cât de puţină putere, nu aş fi murit.
Totuşi, această senzaţie a dispărut foarte repede, fiind urmată de o curgere rapidă a timpului înapoi în
trecut şi de o transformare corespunzătoare a spaţiului. Tot ceea ce trăisem vreodată, fie că îmi aminteam sau
nu, îmi apărea în faţa mea. În final a apărut cineva şi m-a condus către un loc total necunoscut, cu peisaje foarte
frumoase, unde mi-am întâlnit rudele decedate. În trei zile de timp pământean, acolo am petrecut de fapt câteva
decade. După ce mi-am revenit mi-am amintit în mod clar lucrurile învăţate în acel loc. Nu-i mai văzusem
niciodată înainte pe bătrânii de acolo, dar când i-am descris părinţilor mei, ei le confirmară identităţile. Mama şi
tatăl meu fură şi ei uluiţi, întrucât aceasta le dovedea că eu îi văzusem cu adevărat pe acei oameni şi nu
inventasem nimic.”
47
După întoarcerea la viaţă, mintea lui Wang Liping era clară, dar el se afla într-un fel de transă. Privind în
jur, el găsi camera sa mică şi întunecată – cum de au loc oamenii să trăiască în acest spaţiu? Cât de plictisitor!
Apoi el se gândi la marea masă a umanităţii, cu toţii aflaţi în acest spaţiu enorm şi totuşi înghesuit, muncind
toată ziua pentru a-şi câştiga existenţa, luptându-se pentru viitorul lor, epuizându-şi energia vitală. Cu ce se
ocupă ei aici? Ce plictisitor!
Văzându-l pe acest tânăr de şaptesprezece ani uluit, destul de diferit ca înainte, cei trei vrăjitori ştiură
motivul. El înţelesese deja unele lucruri şi şi-a dat seama de anumite adevăruri. Călătorul Infinitului îi spuse:
„Acum eşti o persoană diferită; vechiul tu a murit. Persoana care a murit s-a întors sincer către Cale şi a încercat
Calea cu propria sa fiinţă, fără ezitare sau frică. Cu toate acestea, el încă era un locuitor din nivelul inferior al
celor trei tărâmuri; munca pe care el a lăsat-o neterminată este de datoria ta să o duci la bun sfârşit, deci ar
trebui să continui vitejeşte înspre nivelul mijlociu al celor trei tărâmuri.”
Wang Liping înţelese povaţa bătrânului maestru, dar starea sa emoţională era încă tulburată în acel
moment. Poate că în ultima jumătate de an s-a consumat prea mult din adevărata energie a corpului său; deşi
renăscuse şi „îşi schimbase oasele”, constituţia sa era încă slabă, şi într-un fel era predispus la depresie.
Era o noapte de toamnă târzie; vântul rece îi flutura cămaşa lui Liping şi îi răvăşea părul. Fără să acorde
atenţie, tânărul rătăcea fără ţintă. Vremea era extrem de întunecată şi noroasă; Liping nu avea nicio idee încotro
se îndrepta, şi nici nu-i păsa. Mergea printr-un torent rece dintr-o vale, udându-şi hainele până la brâu. Mergea
încontinuu, fără să-i pese. Liping nu avea nicio senzaţie de teamă; nu-l interesa nici dacă murea nici dacă trăia.
Ploaia începu să cadă, udându-l şi îngheţându-l complet pe tânăr. Ce senzaţie! În final se aşeză pe iarbă
încolăcit, căzând într-un somn adânc.
În decursul vieţii umane, în lupta pentru a-şi atinge ţelurile stabilite de către ei înşişi oamenii îşi pot
epuiza energia pe o jumătate de viaţă doar pentru a simţi, când şi-au atins ţelul, un sentiment de prăbuşire
spectaculoasă. Fiecare om are acest fel de experienţă şi Wang Liping nu făcea excepţie în acest sens. El
călătorise pe drumul vieţii chiar mai departe decât majoritatea oamenilor; mersese dincolo de timp; trecuse prin
moarte, văzuse multe lucruri ce nu pot fi văzute în lumea umană, iar apoi se întorsese. Nimic nu-l mai putea
înşela, deci avea chiar mai mult drept decât majoritatea oamenilor să simtă sentimentul de cădere spectaculoasă,
senzaţia de limitare a vieţii umane.
Wang Liping era acum un mort în viaţă. Era viu, dar murise; era mort şi totuşi trăia. Avea doar
şaptesprezece ani şi abia trecuse printr-o luptă dureroasă pe viaţă şi pe moarte; murise şi apoi revenise la viaţă.
Acum, că împărtăşise bucuria victoriei cu învăţătorii săi, lucrurile se aşezaseră la locul lor; întorcându-se la
viaţa obişnuită avea doar un singur gând, o aversiune pentru această existenţă monotonă, un sentiment de
dezinteres şi plictiseală.
Wang Liping începuse al cincilea stagiu al antrenamentului său taoist, cel al „mortului viu”.
Fiindcă au trecut ei înşişi prin aceasta, maeştrii vrăjitori ştiau că stagiul „mortului viu” este foarte
dureros din punct de vedere psihologic, şi e nevoie de ceva timp pentru a prinde putere. Astfel că ei vegheau tot
timpul asupra lui, ajutându-şi ucenicul să-şi revină treptat.
În următoarele două luni Liping se comporta de parcă ar fi fost altcineva. Abia vorbea, iar
comportamentul său nu era cel obişnuit; cineva care l-ar fi privit l-ar fi crezut într-un fel nebun. Sosi iarna,
copacii erau goi iar vântul sufla rece; Liping hoinărea într-o jachetă veche zdrenţuită, nici măcar încheiat la
nasturi. Întreaga ţară era în fierbere, iar viaţa de zi cu zi îşi pierduse deja ordinea normală; oamenii erau
preocupaţi de ei înşişi, şi nu interesa pe nimeni când îl vedeau pe Liping în asemenea stare. Oamenii făceau tot
ce puteau pentru a avea grijă de ei înşişi; foarte puţin se interesau şi de alţii.
Wang Liping nu avea nicio idee unde mergea; uneori se aşeza lângă drum, sau sub streaşina unei case, şi
pur şi simplu se văita, plângând jalnic. Uneori se întorcea acasă şi nu scotea niciun cuvânt. Când era întrebat
ceva vorbea într-un mod atât de incoherent că nimeni nu putea să-şi dea seama ce spunea.
În această perioadă, într-o zi, mama lui Liping îl trimise să cumpere ulei, iar el ieşi şi se sui într-un
autobuz fără să cumpere bilet. Văzând înfăţişarea zdrenţuită a tânărului şi aerul său excentric, controlorul îl ţinu
sub supraveghere. În final, după ce parcursese ruta autobuzului de mai multe ori, Liping se întoarse şi coborî la
o mică băcănie, nu departe de casa unde locuia. În faţa magazinului era un şir lung de oameni aşteptând să-şi
48
cumpere raţia lor de ulei. Liping merse drept în faţa rândului ca şi cum nu i-ar fi văzut pe ceilalţi oameni ce
aşteptau şi spuse că dorea să cumpere ulei. Persoanele ce fuseseră în faţă la rând se supărară şi începură să se
încaiere cu el; o patrulă de gardieni încercă să-l îndepărteze, dar Liping refuză să plece. Când paznicul îi flutură
un pistol în faţă, tânărul se îmbărbătă şi mai mult. Lovindu-şi pieptul cu recipientul pentru ulei, Liping ţipă:
„Hai, trage! Împuşcă-mă chiar aici! Răzvrătit sau cinstit, mort sau viu – nu-mi pasă!”
Văzându-l în această stare, oamenii nu se mai certară cu el, ci îl lăsară să cumpere ulei şi să plece de
acolo pentru a evita provocarea unui incident.
Cât despre Wang Liping, el plecă din nou undeva într-o stare melancolică pentru o jumătate de zi. Când
se întoarse acasă şi mama îl întrebă unde era uleiul, el nu putu să-i răspundă. Era ca şi cum nici nu i s-ar fi dat
deloc această însărcinare.
Mamei lui Liping îi era foarte greu să-şi vadă fiul într-o asemenea stare. Ea merse să-i găsească pe
„bătrânii doctori”, pentru a-i întreba ce anume i se întâmplase şi pentru a-i ruga să-l trateze. Zhang Hodao,
marele maestru, râse şi spuse: „Băiatul este în regulă. Nu este bolnav. «Cine poate deveni nemuritor spiritual
fără să înnebunească?» Fiul tău este destinat să facă lucruri măreţe, deci linişteşte-te.” Încrezându-se în ceea ce
spusese bătrânul, Mama Wang îl lăsă pe Liping să facă ce dorea.
Cel mai straniu lucru era că deşi Wang Liping îşi petrecea zilele hoinărind fără scop, el mergea să-i
viziteze pe bătrânii vrăjitori în fiecare zi. Şi în fiecare zi vrăjitorii îl puneau să aducă respect plăcii funerare a lui
Wang Yongsheng – adică el însuşi – cerând ajutor. Liping nu înţelegea de ce trebuia să se plece lui însuşi şi săşi
ceară propriul ajutor; la urma urmei, era mort şi totuşi încă viu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu