DESCHIZAND POARTA DRAGONULUI 23

Qigong

Wang Liping îşi dădu seama că acest cântec fusese compus de Li Shutong, care mai târziu a devenit

preotul budist Hongyi. Doar Călătorul Liniştii Pure putea cânta acest cântec; nu se mai cânta de multă vreme în

mod obişnuit. Liping fu serios întristat la auzul acestui cântec de despărţire.

Cu ochii plini de lacrimi, Wang Liping nu-şi mai putu controla picioarele; ar fi putut, la fel de bine, să le

lase să meargă în continuu către „hotarul cerului, colţul mării”! Dar picioarele îi deveniră prea grele pentru a le

mai putea mişca – hotarul cerului era chiar acolo; acela era colţul mării. Înaintea sa era o vastă întindere de

întuneric.

Căzând la pământ, Wang Liping se cufundă într-un somn adânc.

Nu avea nicio idee cât timp trecuse sau unde se afla; tot ce simţea Wang Liping era o extraordinară

uşurinţă. Peste tot era linişte, aer curat şi clar. Înaintea sa se afla un munte verde şi întunecat. Wang Liping urcă

muntele, urmând o veche cărare; părea că acest lucru nu-i cere niciun efort. Nu departe de unde se afla văzu un

pin sub care stăteau trei oameni cu o înfăţişare eterică. Luându-i drept adepţi taoişti, Wang Liping merse către ei

pentru a le oferii omagii.

Cei trei bărbaţi nu-i răspunseră la salut; se purtau ca şi când nu ar fi venit nimeni la ei. Acum Liping

privi atent şi fu peste măsură de bucuros când îşi dădu seama că aceştia erau mentorii şi marele maestru! În

grabă, Liping îi întrebă pe bătrânii vrăjitori ce făceau în acel loc, şezând în tăcere.

Marele maestru îl invită să stea jos, apoi îi explică încet: „Am coborât din munţi cu o misiune, pentru a

te pregăti să devii Transmiţătorul din a optsprezecea generaţie a grupării Porţii Dragonului din cadrul

Taoismului Realităţii Complete. Facem acest lucru de cincisprezece ani, urmând tradiţiile străbunilor noştri

spirituali de a te învăţa toate regulile şi principiile de practică, metodele de practică şi artele secrete. Procesul

tău de învăţare a Căii a fost un succes, deci misiunea noastră s-a încheiat. Acum că munca noastră s-a realizat şi

ţara este în sfârşit liniştită ne vom întoarce la locuinţele noastre din peşteră. Rămâi acasă acum. Când realizările

şi virtuţile îţi vor fi complete poţi urca în munţi din nou şi aduna oameni. Aceasta este porunca învăţătorului, pe

care nu trebuie s-o încalci. Deşi sunt multe sentimente între noi, tot ce putem face acum este să suportăm

durerea şi să ne detaşăm de sentimentalism.”

La acest punct, când discursul atinse ceea ce îi provoca suferinţa, Wang Liping începu involuntar să-şi

înghită lacrimile. „Recunoştinţa mea către voi este uriaşă. Cum aş putea îndura despărţirea? Voi trei sunteţi atât

de vârstnici. Mai mult, aţi ajuns la vârsta la care ar trebui să aveţi un îngrijitor. Nu aş putea niciodată să vă dau

155

înapoi nici cea mai mică părticică din datoria mea către voi pentru că mi-aţi favorizat renaşterea şi dezvoltarea.

Nu pot suporta despărţirea. Vă rog, lăsaţi-mă să merg cu voi.”

În acest moment, şi cei trei bătrâni plângeau.

Ştergându-şi lacrimile şi arborând o figură serioasă, mentorul Liniştii Pure spuse: „Am trecut prin

numeroase necazuri şi greutăţi, şi totuşi iată-ne acţionând ca o adunătură de plângăcioşi! Liping, tu nu eşti ca

noi – ai părinţi, fraţi, surori. Chiar dacă te-ai dăruit pentru a intra pe Cale, normele sociale umane nu trebuie

neglijate. Povara asupra ta este mai mare decât cea asupra noastră. Cum o vei putea suporta dacă vei fi atât de

mâhnit? Nu-ţi fă griji în privinţa noastră – fă ca această despărţire să fie un model de eroism!”

Lacrimile celor patru bărbaţi se opriră. Mentorul Vidului Pur spuse: „În realitate, este de nesuportat şi

pentru noi să te lăsăm singur pe lume. Dar aceasta e o problemă serioasă, care depinde în întregime de tine;

nimeni nu-ţi poate lua locul şi nimeni n-o poate face în locul tău. Înăuntrul învăţăturii, în afara învăţăturii,

părăsind lumea, revenind în lume, fiecare gen de investigaţie şi experiment este complet responsabilitatea ta

individuală. Depinde în întregime de tine să o duci la bun sfârşit. Va trebui să ai un spirit indestructibil şi putere

pentru a-ţi duce la îndeplinire sarcina.”

Marele maestru se ridică, făcându-i semn lui Wang Liping să vină cu ei; toţi patru merseră să se plimbe

în jurul vârfului muntelui. Dintr-odată, un cocor alb cu creastă roşie zbură de pe un bătrân pin, avântându-se în

văzduh cu un strigăt prelung. Atunci văzură un şuvoi de lumină plin de culori şi auziră sublimele sunete ale

muzicii nemuritoare; toţi patru erau acum într-o stare diferită a minţii. Călătorul Infinitului începu să recite din

„Primăvara se furişează în grădină”, poemul străbunului spiritual Qiu Chuji:

Marea înţelepciune este nestingherită,

liberă şi limpede, neîngrădită,

lăsând-o să fie naturală, cum e ea,

ei îi încredinţez

sentimentele mele cele mai sublime şi bucuria mea ascunsă.

Printre pini, pe pietre,

cânt cu voce tare şi beau până mă îmbăt

sub lună, înainte de adiere

o fată de jad cântă la nai

un băiat auriu execută un dans,

trimiţându-l pe acela îmbătat

în marele mister.

Principiile dinăuntrul misterului

se leagănă cu toate într-o curgere

ce vine din propria sa continuitate.

Minunată, această scenă sublimă

este greu de exprimat în cuvinte;

poate că este un cer deosebit

pentru lumea umană.

Ţeapăn, solid,

muntele este şlefuit de timp

suportând desconsiderarea oamenilor,

o mare se poate transforma într-o grădină.

Cu spiritul şi energia armonizate,

yin-ul şi yang-ul urcă şi coboară.

Obţinând magia

de a hoinări liber pe pământ

nu mai am greutăţi

deci îmi deschid inima şi scriu

156

poeziile compuse nebuneşte.

Un nor prielnic pluti în jos şi îi luă pe cei trei vrăjitori. Wang Liping îşi împreună mâinile în semn de

respect, acompaniindu-i.

Când Liping se trezi, era la el acasă. Îşi aminti tot ce se întâmplase în visul său, cu claritate desăvârşită.

Înţelegând că totul fusese deja aranjat şi tot ce avea de făcut era să urmeze cursul natural al lucrurilor, se simţi

ceva mai bine. Dar era încă preocupat în legătură cu lunga călătorie a învăţătorilor către Muntele Lao, la vârsta

lor înaintată. În final merse la gară şi cumpără bilete de tren. Cumpărând şi nişte fructe, alergă către tabăra de pe

dealuri. Cei trei bătrâni deja strânseseră totul, pe dinăuntru şi pe dinafară; lăsaseră locul la fel de gol precum

fusese când au venit.

Wang Liping spuse: „De ce să nu includeţi o altă nouă experienţă pe drumul de întoarcere – ce-ar fi să

mergeţi cu trenul?” El înmână biletele Călătorului Liniştii Pure.

Cei trei bătrâni vrăjitori râseră. „În regulă” spuse marele maestru, „să urmăm pregătirile discipolului.

Suntem provinciali bătrâni, hai să profităm de ceea ce Călătorul Ce Hoinăreşte pe Nori le numeşte picioare

rotunde de oţel!”

Era încă devreme, aşa încât Wang Liping merse acasă şi îşi rugă mama să coacă nişte biscuiţi. Când află

că cei trei bătrâni erau pe punctul de a pleca Mama Wang nu se putu abţine să nu plângă şi ea.

Când se întoarse în munţi Liping îi găsi pe cei trei vrăjitori stând în faţa uşii, cu toate lucrurile

împachetate şi gata de plecare. Marele maestru îi înmână lui Wang Liping ţestoasa spirituală, instruindu-l să

aibă mare grijă de ea, acasă. Luând ţestoasa ce rămăsese complet nemişcată, Liping o apropie de faţă, apoi o

puse în palmă pentru a putea spune „la revedere” celor trei vrăjitori.

În final, toţi patru îşi îndreptară încă o dată privirea către bătrâna cocioabă de fierărie, către flori, plante,

copaci, către liniştea tainică a înălţimilor. Împreunându-şi mâinile în semn de respect, cu adânci sentimente, ei

îşi luară rămas bun de la acest loc şi îşi croiră drum în josul dealului.

Când cei patru bărbaţi ajunseră la gară întreaga familie Wang se afla deja acolo, aşteptându-i în tăcere.

Cei trei bătrâni vrăjitori îl urmară pe Wang Liping în tren. După ce le explică sumar cum să schimbe trenurile

Liping coborî şi rămase pe peron. Mama Wang le înmână bătrânilor biscuiţii pe care îi făcuse, nefiind în stare să

se oprească din plâns.

Pe măsură ce trenul ieşea încet din gară, cei trei bătrâni vrăjitori le făceau cu mâna, cu ochii plini de

lacrimi. Mama Wang, susţinută de fiicele sale, plângea încă. Şi fetele începură să plângă. Pe măsură ce trenul se

îndepărta Wang Liping stătea acolo nemişcat, ca o statuie din lemn; nu spuse nimic şi nu vărsă nicio lacrimă –

în creierul său era vid complet.

Timp de aproape cincisprezece ani cei trei învăţători şi discipolul fuseseră împreună în fiecare zi;

sentimentele lor, unii faţă de ceilalţi, erau adânci ca marea. Acum, în tren, fără ucenicul lor, cei trei bărbaţi

simţeau zgomotul trenului crescând într-un ritm apăsător. Niciunul dintre ei nu părea că se bucură de peisajul

drumului; privindu-se unul pe altul, fără să spună niciun cuvânt, ei stăteau liniştiţi pe măsură ce trenul gonea

înainte.

Drumul fu uşor. Oriunde părea a se ivi o dificultate, cineva îi ajuta imediat. Pe cei trei bătrâni nu-i

interesa cine îi ajuta. Ei doar aveau intenţia să ajungă unde voiau, fără prea multă tevatură.

Foarte curând ajunseră la Tsingtao. De acolo o apucară spre est. Deja puteau vedea Muntele Lao.

Se împlineau cincisprezece ani lungi de când îşi părăsiseră vechiul lor tărâm. Scurta escală din timpul

călătoriei lor împreună cu ucenicul fusese cu şapte ani în urmă. Acum că se întorseseră, sentimentele lor erau

agitate ca valul unui ocean. Dar fără ucenicul lor cei trei vrăjitori se simţeau singuri chiar şi atunci când

călătoreau împreună.

157

Bătrânii se îndreptară direct către Peştera Eternei Primăveri; nu simţeau că ar dori să ia cu ei peisajul dea

lungul călătoriei. Deşi drumul le era cunoscut, îşi simţeau paşii grei. Când ajunseră la intrarea în peşteră,

Călătorul Infinitului spuse, dintr-odată: „E cineva înăuntru!”

Cum termină de vorbit marele maestru, cineva ieşi din peşteră. Privindu-l cu atenţie, cei trei bătrâni fură

uimiţi şi încântaţi să vadă că nu era altcineva decât discipolul lor, Wang Liping! La început crezură că era o

proiecţie a spiritului său yang. Când el înaintă şi le luă bagajele din mână îşi dădură seama că cel care stătea

înaintea lor era adevăratul Liping. Ei îl întâmpinară cu căldură. Deşi trecuse doar o zi, simţeau ca şi când nu l-ar

mai fi văzut de trei toamne!

Călătorul Infinitului îl întrebă: „Am venit cu trenul. Cum ai putut ajunge aici înaintea noastră?”

Conducându-i pe cei trei bătrâni în peşteră, Liping le explică: „V-am însoţit tot drumul, având grijă de

voi. Nu m-aţi văzut?”

Cei trei bătrâni se treziră ca dintr-un vis. Acum îşi dădură seama că cineva avusese într-adevăr grijă de

ei de-a lungul călătoriei; doar că ei fuseseră atât de cufundaţi în propriile gânduri încât niciodată nu fuseseră

suficient de atenţi ca să observe cine era. Cei trei bătrâni vrăjitori priviră unul către altul şi râseră.

Apoi ei priviră împrejur. Totul era curăţat în peşteră, şi toate uneltele erau aranjate. Chiar şi pernele pe

care şedeau erau aranjate în mod îngrijit. Evident, Wang Liping fusese acolo de ceva vreme.

Marele maestru deveni serios şi spuse: „Deja avem drumuri separate. De ce te-ai întors?”

Wang Liping le ceru mai întâi bătrânilor să se aşeze şi să se odihnească după călătorie. Apoi le explică:

„Voi urma natural cu modul în care lucrurile s-au rânduit, dar există doar un singur lucru pe care nu-l prea

înţeleg, şi m-am întors să vă rog să-mi explicaţi.”

Toţi patru se aşezară. Marele maestru îl întrebă apoi pe Liping: „Ce nu îţi este clar?”

Wang Liping spuse: „De când am început studiul taoismului voi toţi m-aţi îndrumat pe Marea Cale,

învăţându-mă liniştea pură şi neantul, eliminarea dorinţelor materiale, întreruperea gândurilor false, terminarea

cu treburile lumeşti, venirea cu nimic şi plecarea cu nimic. Am trecut prin multe încercări, studiind Calea ani de

zile înainte de a înţelege principiul său. Deci, de ce mi-aţi spus să trăiesc acasă şi să îndeplinesc calea

umanităţii, chiar realizând şi Marea Cale? Nu pot înţelege aceasta.”

Cei trei bătrâni vrăjitori priviră unul către celălalt. Zâmbiră şi încuviinţară din cap.

Vorbind încet, Călătorul Infinitului explică: „Chiar că ai mintea dezgheţată! Acum gândeşte-te: în afară

de gruparea noastră, a Porţii Dragonului, unde, în această lume, mai întâlneşti două generaţii de vârstnici

învăţători cu un singur discipol? Iată un alt lucru la care să te gândeşti: în timpul acestor zece ani de haos de pe

întreg cuprinsul ţării, când nimeni nu putea fi sigur dimineaţa că seara va mai fi în viaţă, câţi oameni şi-ar fi

dorit să intre în şcoala noastră dar nu au putut? Ai studiat Calea mulţi ani; am profitat de această ocazie pentru a

te lua în munţi şi a tăia legăturile lumeşti - e perfect normal, nu-i aşa? Şi de ce te-am fi luat în călătoria de şapte

ani iar apoi să te aducem acasă şi să te punem să experimentezi din nou încercările vieţii obişnuite? În ceea ce

priveşte sentimentele noastre şi simţul datoriei, există o relaţie mai profundă între învăţător şi discipol decât

între părinte şi copil. Deja suntem la vârsta de optzeci, nouăzeci de ani; aproape că nici noi nu putem suporta

durerea despărţirii. Nu am mai fost atât de trişti de zeci de ani! A te lăsa în lumea pământească pentru a

îndeplini calea omenirii nu este de fapt rânduiala noastră. Pur şi simplu este modul în care trebuie să stea

lucrurile.”

Călătorul Infinitului vorbi cu sentiment şi raţiune; cu toţii ascultară în tăcere, iar el continuă: „Lucrările

cerului şi pământului au tiparele şi ecuaţiile lor proprii. Mecanismele sunt atât de subtile încât nu pot fi

explicate în amănunţime. Sunt peste opt sute de ani de la înfiinţarea şcolii noastre. Deşi a înflorit şi a decăzut în

această perioadă, ea a continuat, cu toate acestea, în ritm neîntrerupt. Calea acţionează în întreg universul,

circulând prin spaţiul cosmic; este vastă, cuprinzătoare şi profundă, subtilă şi atotpătrunzătoare în mod

misterios. Prin diferite împrejurări am ajuns să părăsim lumea pământeană, trăind izolaţi în pădurile montane,

158

cultivând abilitatea de a practica Calea şi de a căuta să o înţelegem. Tot ce am făcut în viaţă a fost doar pentru

Cale. Dar niciunul dintre noi nu a avut vreo contribuţie deosebită la propagarea pe scară largă a Marii Căi. Nu

că nu am fi făcut nimic în această privinţă, dar timpurile nu au fost potrivite. Am practicat taoismul zeci de ani,

făcând doar aceasta toată viaţa. Şi ne-a luat cincisprezece ani pentru a-ţi transmite Calea. Acum, este momentul

potrivit pentru ca tu să transmiţi Marea Cale. Această responsabilitate îţi aparţine ţie.”

Aţintindu-l pe Wang Liping cu privirea profundă a celor vârstnici, marele maestru continuă cu un ton

plin de speranţă: „După câţiva ani conştiinţa religioasă a lumii se va redeştepta, iar relaţia dintre cer şi umanitate

va deveni punctul central al cercetărilor. Civilizaţia chineză are un depozit adânc de cunoaştere privitor la acest

lucru. Cultura taoistă este plină de teorii funcţionale bine fondate care vor fi redescoperite când va fi timpul,

eliberând o uriaşă cunoaştere iluminată. Cel care va răspândi cultura taoistă trebuie în primul rând să aibă o

transmisie autentică a culturii taoiste şi trebuie să aibă şi experienţa personală a treburilor lumeşti. Fără aceste

două condiţii nimeni nu poate duce sarcina la bună îndeplinire. Mă auzi?”

Wang Liping se simţi ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. El spuse, politicos: „Cuvintele tale au fost ca o

adiere măturând rămăşiţele norilor. Acum înţeleg.”

Cu mare blândeţe, marele maestru adăugă: „Acum, când te vei întoarce, trebuie să-ţi ascunzi lumina şi

să o hrăneşti cu modestie. Armonizează iluminarea cu lumea, comportându-te ca un om obişnuit, onorându-ţi

părinţii şi fiind bun cu fraţii şi surorile tale, înţelegându-te bine cu vecinii, fiind flexibil şi modest, fără a fi

certăreţ, având grijă de gospodărie în mod economic, cu sârguinţă şi cumpătare, făcând bine altora, construind o

mulţime de virtuţi ascunse. Fii cu adevărat sincer cu alţii; fii credincios şi cordial în relaţia cu oamenii. Fii cu

vederi largi şi nonconformist; fii rezervat şi dezvoltă-ţi voinţa. Întoarce-te la inocenţă, revino la puritate şi

bucură-te de realitatea naturală. Simplu spus, fă-ţi treaba bine, fii o fiinţă umană decentă; după ce vei avea o

familie, trăieşte-ţi viaţa bine, salvează-i pe cei aflaţi pe moarte şi ajută-i pe cei răniţi, du la îndeplinire Calea în

numele cerului. Dacă te vei gândi la noi, urcă aici, în munţi, pentru a ne vizita. Aici este şi casa ta.”

Aprobând, din cap, în mod repetat, Wang Liping spuse: „O să-mi amintesc.”

Apoi vorbi Călătorul Vidului Pur, adresându-i-se lui Wang Liping: „Când marele maestru a început să

mă înveţe, pe mine şi pe fratele meu spiritual de aici, celălalt mentor al tău, întotdeauna obişnuia să spună că e

greu să fii deştept, greu să fii prost dar este şi mai greu să treci de la deşteptăciune la prostie. Lasă prima

mişcare să pornească, apoi retrage-te un pas înapoi şi doar atunci vei obţine pacea minţii. Acum ştii prea mult,

prea multe lucruri pe care oamenii obişnuiţi nu au cum să le accepte şi nu sunt capabili să înţeleagă. Eşti tânăr şi

plin de energie, şi trebuie să eviţi discuţiile în contradictoriu cu oameni obişnuiţi. Acesta este un proces de

şlefuire a minţii, de a învăţa să te comporţi natural în prezenţa tuturor categoriilor de oameni. După cum spune

Lao-tzu: «Calea spre iluminare pare întunecată.» Lăsându-te să duci la îndeplinire Calea acasă este, de

asemenea, exact principiul de a urma ceea ce este natural. A te lăsa să înţelegi treptat aceasta în cursul vieţii de

zi cu zi, fără a-ţi da vreo explicaţie cu privire la serioasele tale responsabilităţi perpetuează, de asemenea, sensul

de bază al naturaleţei. La început aveam de gând să lăsăm problema aşa cum este, fără a o comenta, pentru a

putea fi dedusă. E mai bine să nu fie explicată prea clar. Dar tu eşti prea isteţ! Cum te-ai putea ridica la un nivel

mai înalt dacă nu ai fi ignorant?”

Wang Liping râse şi spuse: „Cu această îndrumare din partea voastră, voi fi şi mai puţin ignorant!”. Cei

trei bătrâni vrăjitori începură să râdă.

Călătorul Liniştii Pure spuse: „Vei fi foarte singur, lăsat de unul singur în lume, deci ce-ar fi să te

numim Mireanul Singuratic?” Ceilalţi trei bătură din palme şi îşi exprimară aprobarea.

Apoi cei patru bărbaţi părăsiră peştera, ieşind afară. Tot ce vedeau cu ochii erau siluetele munţilor, pinii

verzi şi cedrii de smarald, norii şi marea întinzându-se către infinit. Auzeau valurile spărgându-se de stânci,

rafalele vânturilor montane, ciripitul păsărilor. Călătorul Infinitului îşi reaminti un alt poem al Maestrului

Eternei Primăveri, intitulat „Fără gânduri lumeşti” pe care îl recită, pentru a-i fi de folos lui Wang Liping:

Când roata învăţăturii începe să se învârtă,

159

vântul înţelepciunii se stârneşte;

dintr-odată simţi un aer răcoros infinit de clar.

Lumina albă se congelează în vid;

energii benefice se adună,

curăţindu-ţi inima,

umplută mai înainte de praf.

Cei cinci tâlhari fug

cei trei paraziţi dispar;

înăuntru şi afară, nu există nicio urmă;

mintea şi gândul sunt calme, în pace,

senin, liniştit, fără probleme.

Cutreierând prin praful roşu al Capitalei,

mâncând când ţi-e foame, bând când ţi-e sete,

în fiecare zi caut, în funcţie de condiţii

în libertatea dincolo de lucruri

comorile cerului şi pământului;

din nou şi din nou mă joc cu ele ca şi cu clopotele.

Dacă ai întârziat, cheamă un îndrumător;

ceea ce se aşterne în faţă este drumul către casă.

Există, prin ea însăşi, o informaţie reală;

răvaşul unui cocor) apare cu un strigăt

de a urca, de a se înălţa

şi de a călători prin văzduh.

Cei patru taoişti intrară înapoi în peşteră pentru a aduce omagii străbunilor lor spirituali. Wang Liping le

aduse apoi omagii fiecăruia din cei trei învăţători şi plecă, coborând muntele.

160

18

Transcenderea înţelepciunii

pentru a intra în lumea obişnuită

În timpul mai multor lungi conversaţii cu noi, Maestrul Wang Liping nu a spus niciun cuvânt despre

despărţirea de învăţătorii săi. În final, după rugăminţi repetate ne-a povestit, pe un ton slab al vocii, cum a fost

de fapt. La acel moment ajunsese într-un punct scăzut al vieţii sale, cum se întâmplase după ce trecuse prin

întreruperea funcţiilor vitale, moarte şi înviere. Când îşi însoţise învăţătorii înapoi, către Muntele Lao, niciunul

dintre ei nu scosese niciun cuvânt şi nu vărsase nicio lacrimă; dar după ce s-a întors acasă el devenea din ce în

ce mai trist pe măsură ce îşi amintea. De obicei oamenii nu plâng atunci când sunt în cea mai adâncă stare de

tristeţe; aceasta se întâmplă mai târziu. După ce Wang Liping s-a întors acasă, de pe Muntele Lao, el se

îmbolnăvi foarte grav, atât de grav încât gravitatea bolii nu a scăzut mai bine de douăzeci de zile. În acelaşi

timp, şi maeştrii taoişti de pe Muntele Lao se îmbolnăviră.

În timp ce ne povestea acestea, ochii maestrului Wang Liping se înroşiră.

Oamenii ce citesc acestea pot gândi că detaşarea bătrânilor taoişti poate fi pusă în discuţie. Dar cei ce au

participat la cursurile Maestrului Wang Liping nu pot uita cum un fel de influenţă emoţională apare după ce

învăţătorul şi elevii au luat masa împreună, au locuit împreună şi au practicat exerciţii împreună. Indiferent că

elevii sunt persoane vârstnice slăbite, oameni între două vârste cu dureri cronice sau tineri cu probleme

psihologice, cu toţii simt că au fost periaţi de o adiere uşoară de primăvară ce îndepărtează toată durerea,

supărarea, confuzia şi dezamăgirea, şi toţi devin inexplicabil de voioşi şi fericiţi, ca o ceată de copii, cu toţii

înnoiţi. Ce este şi mai interesant, între învăţător şi elevi pare a avea loc o sincronizare a „ceasurilor biologice”

astfel că dacă Maestrul Wang Liping nu doarme elevii nu au nicio şansă să se odihnească bine noaptea; iar dacă

elevii nu dorm, Maestrul Wang Liping nu doarme nici el în linişte. Aceasta a început să producă un oarece

conflict până când Maestrul Wang Liping exercită o influenţă reală şi îşi trată elevii astfel ca ei să poată dormi.

Conform Maestrului Wang Liping, taoismul înfăţişează contopirea microcosmosului cu macrocosmosul;

luând în considerare rasa umană, aceasta reprezintă contopirea umanităţii şi universului. Din punctul de vedere

al individului, aceasta nu înseamnă doar comuniunea cu Natura; ea necesită şi comuniunea cu ceilalţi oameni.

Cultivarea colectivă a rafinării este un mod de comunicare interpersonală non-verbală, o activare în comun a

gândurilor, o îmbinare tăcută a spiritelor, o comuniune a sentimentelor. Cultivarea rafinării armonizează relaţiile

interpersonale şi este o bună metodă de a aduce oamenii mai aproape, ca prieteni şi tovarăşi ce se pot baza unii

pe alţii.

Maestrul Wang Liping a practicat rafinarea cu cei trei învăţători ai săi timp de cincisprezece ani.

Comuniunea lor a fost nu doar emoţională şi intelectuală; a fost o comuniune a completitudinii vieţii. Prin

urmare, când s-au despărţit, acest lucru a însemnat o reorganizare a vieţii pentru cei implicaţi, astfel că suferinţa

prin care au trecut în acele momente trebuie înţeleasă în acest sens.

Aceasta poate fi un fel de filozofie despre oameni.

Pe parcursul educaţiei noastre şcolare, în special în şcoala primară şi cea gimnazială, învăţătorii şi elevii

sunt împreună întreaga zi, dar acest lucru nu produce, în mod necesar, acelaşi efect ca al prezenţei Maestrului

Wang Liping la un seminar ce durează doar douăzeci de zile. De ce se întâmplă aceasta? Deoarece Maestrul

Wang Liping nu comunică cu elevii doar verbal şi în scris; el caută şi comuniunea inimilor şi a vieţii. Dacă

educaţia noastră şcolară ar putea obţine idei folositoare din aceasta, am spera să putem găsi un drum „fără

formă, imaterial” în metodele noastre educaţionale. Acest gen de metodă ar fi extrem de benefic în dezvoltarea

afectivităţii la copiii mici.

 

161

Ştiinţa rafinării prin muncă internă aruncă o privire foarte serioasă dezvoltării trăsăturilor de caracter.

Unii practicanţi interpretează relaţia dintre munca internă şi virtuţi în acest fel: dacă faci multe fapte bune şi

acumulezi multe virtuţi, vor fi atunci din ce în ce mai mulţi oameni care te vor încuraja în tăcere în inimile lor,

dorindu-ţi bunăstare; şi când practici cultivarea în mijlocul acestui câmp mental fără formă creat de o

multitudine de oameni, atunci realizările tale vor creşte rapid, în mod natural. În realitate, aceasta se referă doar

la un mic aspect al problemei; cultivarea rafinării prin muncă internă se referă la şlefuirea minţii, hrănirea firii

naturale şi purificarea inimii. În meditaţiile zilnice, întregul format din minte şi trup intră treptat într-o stare de

pace, armonie, echilibru, claritate, puritate şi comuniune altruistă cu toate lucrurile. Toată agitaţia, tot conflictul,

caracterul distrugător, murdărirea, egoismul sunt îndepărtate. Când trupul şi mintea sunt cufundate în mod

constant în această senzaţie, în această stare, atunci tot ceea ce este bun, frumos şi pur se va ivi, pe tăcute, în

mod natural, neafectat de lucrurile lumeşti.

Când Maestrul Wang Liping vorbea despre impresiile sale din lungii ani de practică el spunea că ceea ce

l-a impresionat cel mai profund a fost felul în care inima i-a devenit din ce în ce mai blândă, fără a-şi da seama,

astfel că abia putea suporta existenţa răului şi nefericirii.

Cele cinci mii de caractere ale cărţii lui Lao-tzu, Dao De Jing, vorbesc despre Cale şi virtute. Calea

reprezintă esenţa primordială, sursa universului. Din Cale apar toate lucrurile şi toate fiinţele. Cât despre natura

esenţială a Căii, taoiştii din epocile ulterioare au rezumat-o în zece caracteristici majore: nepotrivnică, pură,

naturală, curată, simplă, uşoară, clară, ne-artificială, flexibilă şi necontroversată.

Aceste caracteristici reprezintă virtutea superioară când ele sunt manifestate în trupul uman. Virtutea

superioară reprezintă o umanizarea Căii, în care este exprimată ca morală. Manifestarea concretă a Căii în

oameni este numită virtute.

Lao-tzu spune: „Virtutea superioară nu este linguşitoare; acesta este motivul pentru care ea este

puternică.” De asemenea, „Pentru înfăţişarea marii virtuţi, doar Calea trebuie urmată.” Aceasta înseamnă că cea

mai înaltă virtute este spontană, fără formă, invizibilă, imperceptibilă; este internă, păstrată înăuntru, nu arătată

în mod evident. Nu este intenţională, ci naturală.

Tot ceea ce este artificial, deliberat, evident sau formal reprezintă o virtute inferioară. „Virtuţii inferioare

îi pasă de recompensă, deci îi lipseşte puterea.” A te arăta peste tot ca fiind foarte virtuos nu duce în mod real la

virtute.

„Virtutea superioară nu este prefăcută şi nu există nimic din ceea ce ea nu poate obţine.”

Marele maestru îi spunea mereu lui Liping că a face fapte bune sperând la recompensă nu reprezintă

acţiune virtuoasă. A face fapte bune fără preocupare pentru recompensă, dar amintind-o chiar tu însuţi se

numeşte virtute evidentă. A face fapte bune fără a fi conştient de ele se numeşte virtute ascunsă.

Am dorit să preluăm câteva povestiri deosebite din cei nouă ani de viaţă obişnuită de familie a

Maestrului Wang Liping, pentru a ilustra cum a îndeplinit Calea în numele Cerului, cum a ajutat societatea şi

oamenii, dar când am adus aceasta în discuţie maestrul ne-a aruncat o privire amuzată ca şi când ar fi spus: „E

oare necesar să abordăm şi acest subiect? Toate acestea sunt destul de naturale.”

Mai târziu am ajuns să înţelegem că lucrurile mai pure precum blândeţea, compasiunea, afecţiunea şi

ajutorarea sunt complet subconştiente la oamenii cu o virtute superioară, chiar până la punctul în care se poate

spune că aceste calităţi sunt un fel de instinct pentru ei.

Lao-tzu spune: „Calea dă naştere, virtutea hrăneşte, lucrurile împrumută formă, impulsul desăvârşeşte.

Prin urmare toate fiinţele onorează Calea şi îi preţuiesc virtutea. Respectarea Căii şi preţuirea virtuţii nu sunt

admise de către oricine dar pentru totdeauna este aşa, în mod natural. Astfel Calea dă viaţă şi virtutea hrăneşte,

crescând şi dezvoltând, desăvârşind şi maturizând, construind şi dărâmând, producând dar nu posedând,

acţionând fără motiv, încurajând fără despotism; acestea sunt numite virtute ascunsă.”

Lao-tzu mai spune: „Înţelepţii nu au mintea rigidă; ei fac din mintea oamenilor mintea lor.”

162

Cei impregnaţi de virtute înaltă sunt înţelepţi. A trece prin viaţa obişnuită cu virtutea unui înţelept,

amestecându-te cu lumea pământească, este un nivel şi mai înalt al vieţii, cunoscut sub denumirea

„transcenderea înţelepciunii pentru a intra în lumea obişnuită.”

După cum spunea un budist, „După ce ai înţeles Ceea Ce este Dincolo, întoarce-te pentru a acţiona în

vremurile de aici şi acum.”

Plin de iubire pentru toţi oamenii din lume şi pentru toată viaţa, „îmbătat” de Natură, căutând secretele

tainice ale universului, societăţii şi vieţii umane, Maestrul Wang Liping începea viaţa de zi cu zi din lumea

obişnuită într-o stare de naturaleţe şi simplitate.

Acasă, Maestrul Wang Liping era extrem de respectuos faţă de părinţi, cu sentimente adânci şi curate.

Când stătea în tăcere practicând rafinarea gândurile sale se întorceau deseori în timp către spiritul iubitor al

mamei sale care îl îngrijea; scene ale corvoadelor sale de a creşte şase copii îi apăreau în faţa ochilor. Aceste

viziuni erau atât de clare şi de reale încât nu puteau decât să-l afecteze. Când copiii se scaldă în dragostea

părinţilor, li se pare că acest lucru este complet normal, în întregime natural, ca o îmbăiere în lumina soarelui;

nimic nu poate zgâlţâi ataşamentul lor emoţional. Când oamenii îşi reamintesc grija părinţilor, atunci când

cresc, cum ar putea ei să nu fie mişcaţi de dragostea părintească? Deoarece Wang Liping era capabil să-şi

amintească perioada când era sugar, fiind de fapt martor la viziuni ale copilăriei sale, simţea o afecţiune şi mai

profundă pentru părinţii săi decât o fac oamenii obişnuiţi.

Întrucât cei trei învăţători devotaseră multă atenţie şi grijă dezvoltării sale, Wang Liping dorea să-i

răsplătească făcând mai mult decât să trăiască la înălţimea aşteptărilor lor, dar după terminarea sarcinii de

transmitere a învăţăturii, bătrânii plecaseră.

Marele maestru îi spunea deseori lui Liping: „A-ţi respecta părinţii înseamnă a-ţi respecta învăţătorii.”

Astfel că Liping pusese exprimarea afecţiunii sale pentru bătrânii săi învăţători în afecţiunea pentru părinţi şi

pentru toate persoanele vârstnice din lume. El considera viaţa părinţilor săi ca o parte din propria sa viaţă. Viaţa

prezentă este temporară, dar viaţa primară în cel mai timpuriu stadiu depinde direct de hrana din partea

părinţilor. Chiar dacă oamenii sunt independenţi de trupul părinţilor după naştere, rădăcinile lor sunt încă acolo

şi destinul le este încă acolo, aşa că respectarea părinţilor înseamnă în realitate întărirea fundaţiei propriei vieţi.

Prin urmare, când taoiştii vorbesc despre respect pentru vârstnici, acest lucru nu are doar un înţeles

umanist, etic; conţine şi un înţeles încă şi mai profund conectat cu viaţa însăşi. Din punct de vedere taoist viaţa

unui individ ia fiinţă prin intermediul Naturii şi evoluţia numeroaselor elemente în timp şi spaţiu; viaţa nu este o

entitate independentă şi izolată ci un stadiu în lunga linie de cauze şi efecte, un punct singular într-o reţea sau

glob de miliarde de elemente întrepătrunse.

Wang Liping trăia cu mai mulţi oameni în vârstă, incluzând părinţii şi socrii. Deseori spunea poveşti

pentru a-i amuza pe bătrâni şi uneori când era obosit dormea cu capul în poala mamei sale, ca atunci când era

mic.

 

Când avea douăzeci şi nouă de ani Wang Liping se căsători cu o tânără femeie, o colegă de muncă pe

nume Dong Bin. Fu o căsătorie de modă veche.

Mama lui Wang Liping şi mama lui Dong Bin crescuseră împreună şi erau apropiate ca două surori. De

la început au avut o înţelegere particulară că vor deveni rude cu adevărat, în viitor. Şi Cerul le îndeplini dorinţa,

într-adevăr, întrucât zece ani mai târziu familia Wang avu un băiat iar familia Dong avu o fată. Astfel că cei doi

copii crescură împreună şi erau foarte apropiaţi. Când Wang Liping începu mai târziu să studieze taoismul,

Dong Bin crezu că el învăţa îndeletniciri manuale de la bătrânii „doctori”. Ea nu ştia că micul „spiriduş” cu care

obişnuia să se joace de-a v-aţi ascunselea intrase deja pe poarta Căii; îl iubea ca pe o persoană obişnuită.

Când Wang Liping se întoarse în lumea obişnuită, ascultând îndrumările învăţătorilor săi, dori să se

căsătorească şi să aibă o familie, ca oamenii obişnuiţi. El cunoştea şi gândurile tinerei, dar îi fu dificil să discute

163

această problemă în mod limpede. Ca urmare, el deveni oarecum disperat dar, din fericire, voinţa Cerului

conlucră şi îndrăgostiţii ajunseră împreună. În ziua nunţii bătrânii vrăjitori, învăţătorii lui Wang Liping, veniră,

în mod normal, să-l felicite, dar nu se arătară la faţă, pentru a nu lua mulţimea prin surprindere. Doar Liping

putu să-i vadă. După ceremonie vrăjitorii plecară, întorcându-se în munţi, dar înainte de a pleca marele maestru

îi şopti lui Liping că va avea un fiu anul ce va urma.

În luna de miere Wang Liping fu un soţ perfect, cald şi atent. Totuşi, modul de viaţă deprins în cei

cincisprezece ani de antrenament taoist era greu de schimbat. În fiecare seară, foarte târziu, el se ridica în tăcere

şi stătea cu faţa la perete până se crăpa de ziuă.

În cele din urmă soţia sa află de acest lucru. La început nu-i acordă atenţie, dar când aceasta se repetă în

fiecare zi ea se îngrijoră. Nu putea face altceva decât să stea întinsă cu capul pe pernă, noapte de noapte, şi să-l

privească pe Liping. Acesta nici nu se certa cu ea, nici nu-i explica, ci asculta, de bună voie. Cu inima împăcată,

ea adormea liniştită.

Într-o seară, cei doi dormeau lin. Noaptea târziu, simţind că soţia îi era adormită, Wang Liping se ridică

din nou în tăcere şi se aşeză pentru a-şi practica exerciţiile interioare. La un moment dat soţia se trezi,

descoperind că soţul său nu mai era lângă ea. Aprinzând lumina, îl văzu stând nemişcat, ca mai înainte.

Văzându-l atât de drept, cu ochii închişi, ea se îndreptă spre el să-i simtă respiraţia. Aparent nu respira deloc!

Complet zăpăcită, ea începu să se tânguie.

Wang Liping îşi deschise ochii şi râse ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. „De ce plângi? Nu e în

regulă?”