QigongVisul universului
Maeştrii taoişti şi discipolul lor rămaseră pe Muntele Omei câteva zile, discutând despre Taoism cu
bătrânul vrăjitor. Când Wang Liping şi bătrânul s-a întâlnit pentru prima oară era mai mult de un secol diferenţă
între vârstele lor, dar amândoi erau copii în taoism. Bătrânul prinse o slăbiciune faţă de tânărul ucenic şi îi arătă
tot muntele, ducându-l în locuri speciale, inaccesibile şi învăţându-l metode de auto-cultivare. Nu exista
„prăpastia între generaţii” între cei doi, iar tânărul Liping absorbea cu bucurie idei de la bătrânul taoist.
După mai multe zile pe Muntele Omei, cu părere de rău, cei patru călători îşi luară rămas bun de la
Călătorul Hoinar pe Nori şi se îndreptară în josul muntelui. Croindu-şi drum către est, ca şi mai înainte ei
evitară oraşele aglomerate; mergând pe drumuri lăturalnice, ei vizitară toţi munţii deosebiţi şi cursurile de apă
de-a lungul drumului. Cultivând practicile taoiste, făcând fapte bune şi căutând discipoli taoişti, ei avură parte
de multe întâmplări de-a lungul călătoriei.
În final, după o călătorie de mii de kilometri, ei ajunseră la Muntele Lao, adăpostul din peştera de lângă
mare unde cei trei bătrâni vrăjitori poposiseră înainte de a-l căuta pe Wang Liping. Erau plecaţi de şapte ani.
Muntele şi marea erau acelaşi munte şi aceeaşi mare, cu undele spărgându-se de piciorul muntelui,
valurile mugind, vânturile montane dând ecou în pădurea vastă de pini. Totul era extrem de familiar celor trei
vrăjitori. Totuşi, acum ei nu mai simţeau acelaşi entuziasm ca în trecut; în schimb, erau învăluiţi în fiori reci.
Palatul Supremei Purităţi nu mai avea măreţia de altădată, iar preoţii taoişti dispăruseră cine ştie unde.
Cele Nouă Palate şi cele Opt Observatoare arătau jalnic în urma jefuirii şi distrugerii. Chiar şi în peşterile
montane unde oamenii cu greu aveau acces nu au reuşit să găsească urme ale colegilor taoişti. Din toate acestea
vedeau cât de departe ajunsese valul represiunii şi cât de profund fusese efectul său.
Intrând în Peştera Eternei Primăveri cei patru găsiră numeroase plante agăţătoare şi viţă de vie atârnând
deasupra gurii peşterii. Interiorul peşterii era întunecat şi umbrit. Cei patru intrară în peşteră. Călătorul Liniştii
Pure aprinse o lampă şi şterse praful de pe obiectele din interior. El îi spuse lui Wang Liping că acesta era locul
în care străbunul lor spiritual Qiu Changchun practicase cultivarea, şi unde şi ei, cei trei învăţători ai lui Liping,
practicaseră, la rândul lor. Wang Liping îşi ajută mentorul să cureţe locul şi să aranjeze lucrurile.
Privind în interiorul peşterii ce rămăsese neschimbată cei trei vrăjitori fură inundaţi de sentimente,
amintindu-şi cum plecaseră cu şapte ani în urmă pentru a căuta un Transmiţător. În decurs de câţiva ani ei
trecuseră prin dificultăţi şi schimbări de nedescris, incluzând dificultatea de a învăţa un ucenic în timp ce
înfruntau schimbările din lume. Dezastrul se abătuse asupra populaţiei, budismul şi taoismul fuseseră
persecutate iar ţara ajunsese pe marginea prăpastiei. Singurul lucru pe care îl puteau oferi ca alinare spiritelor
străbunilor lor era faptul că în mijlocul acestui haos şi suferinţă şi în vreme ce îndurau un stil de viaţă fugar, ei
reuşiseră să descopere şi să antreneze un Transmiţător din cea de-a optsprezecea generaţie pentru a moşteni,
propaga şi aduce la lumină comorile cunoaşterii acumulate de-a lungul a o mie de ani de către gruparea Poarta
Dragonului din cadrul Taoismului Realităţii Complete. Acesta era punctul de strălucire din întuneric.
Profund conştient de starea învăţătorilor săi, tânărul Wang Liping se înclină în faţa fiecăruia dintre ei şi
sugeră că ar trebui să iasă afară, pentru a schimba atmosfera. El şterse o stâncă în faţa peşterii şi oferi, cu
politeţe, un loc marelui maestru. Unul din mentori îl mustră pe Liping pentru că a fost atât de protocolar, cum
nu-i stătea în obicei, ca şi când ar fi fost un fel de aristocrat. Cu toţii râseră, risipind norii de tristeţe ce
atârnaseră pe umerii lor.
În vreme ce maeştrii se îmbăiau în lumina soarelui şi în vânt, re-echilibrând energetic vechiul lor loc,
Călătorul Liniştii Pure îi spuse lui Wang Liping: „Te vom lăsa să vezi una din bijuteriile de familie ale grupării
Porţii Dragonului.” El indică spre gura peşterii, şi într-o clipită o ţestoasă albă ieşi, târându-se.
Ochii lui Liping străluciră. El dori să ia ţestoasa în mână, dar mentorul îl opri spunându-i: „Nu o mişca”.
128
Ţestoasa era mică, cam de mărimea palmei, dar era capabilă să se târască destul de repede. Îndreptânduse
direct spre Călătorul Infinitului ţestoasa începu să urce pe mantia sa. Călătorul îşi întinse mâna iar ţestoasa se
târî până în mijlocul palmei. Odată ajunsă acolo, ţestoasa se întinse nemişcată, întinzându-şi doar capul şi
frecându-se de palma bătrânului vrăjitor într-un mod foarte afectuos.
Călătorul Infinitul puse ţestoasa jos iar aceasta se târî spre Călătorul Liniştii Pure; el întinse mâna iar
ţestoasa se târî către palma sa. Călătorul apropie ţestoasa de faţa sa iar aceasta se frecă de faţa bătrânului
vrăjitor, părând că-i şopteşte ceva în ureche. Încântat, Călătorul Liniştii Pure puse ţestoasa jos şi imediat aceasta
se târî către Călătorul Vidului Pur. Călătorul păru că are o scurtă conversaţie cu ţestoasa, apoi o puse din nou
jos.
Ţestoasa albă îşi ridică capul şi privi către Wang Liping, apoi se târî în grabă către el. Ea urcă pe Wang
Liping, adulmecând ca şi când ar fi căutat ceva. La rândul său, Wang Liping îşi întinse mâna iar ţestoasa i se târî
în palmă şi rămase acolo nemişcată, ca şi când ar fi fost prieteni vechi.
Cei trei bătrâni vrăjitori încuviinţară din cap văzând scena.
Călătorul Infinitului spuse: „Ţestoasele spirituale au inteligenţă. Chiar dacă aceasta este prima oară când
ai fost aici, ţestoasa ştie că eşti un membru al familiei şi te tratează ca pe un prieten vechi.”
Marele maestru îi spuse lui Liping să pună ţestoasa pe o piatră netedă şi să o urmărească atent. După
cum era de aşteptat, ţestoasa albă s-a aşezat în linişte pe piatră fără a face nicio mişcare, ca şi cum ar fi practicat
meditaţia.
Marele maestru spuse: „Observă unde se află soarele. În ce direcţie se îndreaptă capul ţestoasei?”
Wang Liping privi şi văzu că soarele se găsea în sud-est, iar ţestoasa avea faţa îndreptată tot către sudest.
Marele maestru îi spuse acum lui Liping să schimbe orientarea ţestoasei, aşa încât ea era acum
îndreptată către nord-est. Ţestoasa se întoarse uşor până ce capul i se îndreptă din nou către sud-est. El încercă
de mai multe ori, dar de fiecare dată ţestoasa se întorcea pentru a se alinia în direcţia soarelui. Wang Liping îşi
spuse că ţestoasa era cu adevărat inteligentă.
Marele maestru îi spuse lui Wang Liping: „Aceasta ţestoasă este mai bătrână decât noi toţi la un loc.
Deja este extrem de vârstnică, are peste şase sute optzeci de ani.”
Liping suspină fără să vrea. Acum privea ţestoasa într-o lumină nouă.
„Aceasta este o comoară a Porţii Dragonului”, continuă marele maestru. „Ne-a fost înmânată de către
străbunii noştri spirituali de douăsprezece generaţii. De şase sute optzeci de ani această ţestoasă a absorbit
esenţele soarelui şi lunii, obţinând nectarul cerului şi pământului, contopindu-se în uniune cu Natura,
armonizându-se cu Calea care circulă prin întreg universul. Are o metodă de longevitate şi un mod de a
comunica inteligenţa. Reacţionând la modificările cerului şi pământului, ale soarelui şi lunii, ea este o comoară
deosebită, prin care oamenii pot descoperi foarte multe adevăruri.”
Chiar în timp ce marele maestru vorbea, Wang Liping văzu că ţestoasa îşi modifica poziţia foarte uşor,
pentru a-şi menţine capul direct către soare.
Marele maestru continuă: „Ţestoasa a lucrat timp de trei sute şaizeci de ani înainte de a putea urmări
soarele, dar putea să se întoarcă doar jumătate de cerc. Va fi capabilă să facă un cerc complet când va fi lucrat
timp de şapte sute douăzeci de ani. Înaintaşii noştri au păstrat înregistrări minuţioase ale dezvoltării acestei
ţestoase spirituale; când îţi va fi înmânată ţie, în viitor, va fi sarcina ta să continui cercetarea. Aceasta este una
din responsabilităţile pe care ţi le dăm.”
Wang Liping încuviinţă serios din cap.
129
Călătorul Vidului Pur indică spre spatele ţestoasei şi îi spuse lui Wang Liping să privească atent şi să
observe dacă era ceva deosebit în legătură cu ea.
Privind foarte atent Liping văzu că modelul de pe spatele ţestoasei era într-adevăr extraordinar. La
examinare s-a dovedit a fi o diagramă, în linii mari, a celor opt trigrame. Liping nu se putu abţine să întrebe:
„Modelul acestor opt trigrame este natural sau făcut de mâna omului?”.
Călătorul Vidului Pur răspunse: „Ce ar fi atât de extraordinar la un model creat de mâna omului? Ceea
ce este remarcabil în legătură cu acest model este că a crescut în mod natural, corespunzând cu cele opt
trigrame. Aceasta ne face să reflectăm profund asupra realităţii inspiraţiei Naturii ce stă la baza invenţiei celor
opt trigrame. Să ne mai întrebăm şi cum modelul celor opt trigrame a ajuns pe spatele ţestoasei. Aici trebuie să
ne gândim la evoluţia unui spaţiu şi mai mare; de fapt, aceasta este o reflecţie a forţei spaţiului. Spaţiul are şase
direcţii: deasupra şi dedesubt, înainte şi înapoi, stânga şi dreapta. Fiecare direcţie are o forţă ce există în ea; şi în
interiorul ei există schimbare şi combinaţie, armonie şi opoziţie, beneficiu şi pierdere. Când includem soarele şi
luna ca puteri în cadrul forţelor ce influenţează toate fiinţele, numărul acestora ajunge la opt. Când aceste forţe
sunt impregnate pe o suprafaţă plană, ele formează modelul celor opt trigrame. Acesta este motivul pentru care
înţelegerea celor opt trigrame trebuie să fie cubică, nu raportată la un plan, tridimensională mai degrabă decât
bidimensională. Acesta este modul în care începi studiul I Ching-ului.”
Mentorul ridică ţestoasa cu blândeţe şi o întoarse pentru a-i arăta lui Wang Liping partea de dedesubt,
spunând: „Vezi cum partea de dedesubt este făcută din exact douăsprezece discuri ce formează un singur întreg.
Această totalitate poate fi interpretată numeric, numărul doisprezece corespunzând celor douăsprezece ramuri
terestre calendaristice, celor douăsprezece luni şi celor douăsprezece canale energetice principale. Aceasta are
un fundament profund, avându-şi originea în însuşi universul. În această privinţă, suntem amândoi elevi ai
marelui maestru. Cere-i lui să-ţi explice.”
Marele maestru râse auzind acestea. El spuse: „Cu toţii suntem elevi ai ţestoasei albe. De ce n-o întrebi
pe ea, în locul meu? Oare nu se spune că cei ce s-au născut înaintea noastră au auzit de Cale înaintea noastră?
Întrucât o avem pe această ţestoasă spirituală aici, ar trebui să învăţăm de la ea cu atenţie.”
Marele maestru puse apoi ţestoasa în mâna sa, privind-o foarte atent, şi afirmă: „Călătorul Hoinar pe
Nori avea dreptate; se pare că va fi haos în ţară pentru mai mulţi ani. Nu ar trebui să rămânem aici; să ne
continuăm drumul.”
„Dar ţestoasa albă?” întrebă Wang Liping.
„Ţestoasa poate avea singură grijă de ea. Ea este mai în siguranţă decât noi.”
„Hai să o luăm cu noi. Voi avea încă un învăţător!”
„În regulă.” Spunând acestea, marele maestru îi înmână ţestoasa albă lui Wang Liping. Tânărul ucenic fu
încântat.
Acum aveau un alt tovarăş de drum, o ţestoasă spirituală de şase sute optzeci de ani. Ei coborâră din
munţi şi se îndreptară către nord.
În timpul călătoriei, indiferent de condiţiile externe, ţestoasa albă rămânea nemişcată înăuntrul unui
săculeţ de pânză, practicând auto-cultivarea în tăcere. Când bărbaţii se odihneau, ei lăsau ţestoasa afară, iar ea
se zbenguia alături de ei. Ţestoasa nu mânca şi nu bea, şi nici nu elimina reziduuri; părea că practică postirea
pentru a atinge longevitatea.
În câteva luni, călătorii ajunseră la Muntele Stâncii de Cinabru de pe extremitatea nordică a Peninsulei
Shandong.
Muntele Stâncii de Cinabru are marea în faţa sa. Nu este foarte înalt, dar este extraordinar de frumos,
înconjurat de nori şi ceaţă. În faţa sa se află Insula Muntelui Lung, iar către est se găseşte nesfârşita întindere a
130
oceanului. Când soarele de dimineaţă răsare către est, apa oceanului străluceşte precum cristalul, cerul este de
un albastru intens, apa şi cerul se contopesc într-o singură culoare, cu soarele roşu atârnând între ele – totul
reprezintă o privelişte minunat de încântătoare. Când bate vântul marea face valuri mici, întinzând uşor nisipul
şi pietrele aflate sub stânci, la fel de blând precum o mamă care-şi mângâie copilul. Pereţii de stâncă sunt
ascuţiţi precum săbiile; când vântul nordic suflă, lovind pereţii stâncii, el bate direct în sus; cu toate acestea, în
vârful stâncii vântul este simţit extrem de uşor.
Există un pavilion în vârful stâncii numit Pavilionul Penglai, un loc extrem de renumit. În faţa fundalului
mării şi cerului, el iese în evidenţă extrem de distinct. Uneori este învăluit în ceaţa de pe mare, ce-i dă un aer
nepământean. Când urci pavilionul şi priveşti la distanţă, briza marină împrospătează plămânii şi masează faţa,
oferind un sentiment sublim de deschidere, bucurie şi uşurătate. Lumea, cu toată onoarea şi ruşinea ei sunt
uitate, părând a te transforma într-un nemuritor, deasupra lumii obişnuite.
Dedesubtul stâncilor sud-estice se găseşte un străvechi port. Este construit de un important amiral al
dinastiei Ming, iar pereţii reţin forma lor originală chiar după sute de ani.
Această regiune a fost foarte prosperă în timpul dinastiei Tang. În dinastia Ming, a fost o bază navală
importantă. În vremurile actuale statutul său a decăzut, dar frumuseţea Pavilionului Penglai s-a păstrat
nemodificată, fiind un loc de odihnă pentru călători.
Totuşi, când cei trei vrăjitori şi discipolul lor au ajuns aici în decursul călătoriei lor, au ajuns să vadă alte
privelişti decât cele observate de un turist obişnuit.
Din cauza Revoluţiei Culturale, templele montane fuseseră închise. Cei patru taoişti nu merseră la niciun
templu şi nici nu urcară la Pavilionul Penglai. În schimb ei aleseră un loc pe vârful muntelui, se aşezară acolo cu
faţa spre cerul azuriu şi marea albastră şi începură să practice contemplarea.
Dintr-o perspectivă umană oceanele reprezintă un mister etern şi de nepătruns. În această contemplare,
taoiştii căutau să vadă viziuni misterioase dincolo de mare.
Cei patru stăteau în rând. Cu ochii închişi, ei îşi întăriră spiritele şi lucrară puterea lor internă.
Deschizându-şi treptat ochii ei îşi întinseră încet mâinile către mare, ridicându-le treptat-treptat; întreg corpul le
vibră foarte uşor, aproape imperceptibil. În aceste mişcări, ei trimiseră o forţă extraordinară, unică înspre
suprafaţa apei, la distanţă.
Călătorul Infinitului începu să prelucreze mental o formulă secretă, stăpânind şi un fel de putere
extraordinară. Ţestoasa spirituală se aşeză în tăcere alături de Wang Liping, fără a se mişca; şi ea aştepta
schimbările de la suprafaţa apei oceanului.
La început, suprafaţa mării nu arătă nicio schimbare deosebită. Valurile nu creşteau, dar un vapor de aer
oceanic se ridică, precum norii şi ceaţa, acoperind o mare întindere. Nu după mult timp, ceaţa de pe mare începu
să se extindă, formând treptat un zid masiv de ceaţă. Apoi lucrurile începură treptat să se deplaseze înăuntrul
valului de ceaţă, umbre delicate ce păreau a forma imagini ale lucrurilor, peisajul când luminos, când întunecat:
erau vârfuri de munte, clădiri, trăsuri şi cai, şi oameni. Totul plutea atât de diafan, părând când iluzoriu, când
real, precum un vis sau o halucinaţie, schimbându-se în mod nearmonios.
Cei patru taoişti începură să-şi liniştească minţile şi să-şi concentreze ochii, examinând cu atenţie
detaliile viziunii, observând cum s-a schimbat şi dezvoltat, folosindu-şi minţile pentru a o simţi, folosindu-şi
spiritul pentru a o înţelege.
La început viziunea era frumoasă, precum un vechi tablou chinezesc cu peisaje.
Apoi se petrecu o schimbare în vânt şi nori; în timp ce un pâlc de vârfuri montane abrupte şi periculoase
apărură. Dintr-odată munţii se întoarseră cu susul în jos, şi fiinţe umane se ridicară ca un val de ocean, tăbărând
unii pe alţii, apoi s-au întors brusc invers aşa cum făcuseră munţii, atârnând sub caleşti şi cai. Treptat munţii se
transformară în mai multe turnuri înalte şi înguste, deplasându-se încet şi legănându-se, apoi dintr-odată
prăbuşindu-se şi dizolvându-se. Într-o clipă o altă grămadă de nori apăru, iar un vas ieşea încet din ea. În jurul
131
vasului nu existau valuri de ocean – părea că sunt turme de oi, cu oameni ce le mânau. Vasului îi răsăriră două
pânze – una era lungă, cealaltă scurtă, ca şi când ar fi fost frânt. Era foarte ciudat.
Toate aceste imagini plutiră, iar apoi apăru o altă scenă nouă, o viziune a Chinei de sud, cu culturile sale
de orez, case cu acoperişuri de ţiglă, boi ce trăgeau la câmp, copii jucându-se în sate, un val energetic de peisaje
transmiţând pace şi linişte. Apoi, într-o clipită, casele se transformară într-un tren cu locomotivă, care sări în
nori şi se îndepărtă, plutind cine ştie unde.
Vrăjitorii şi ucenicul lor îşi opriră exerciţiul, iar viziunile asupra mării dispărură fără nicio urmă.
Suprafaţa oceanului era calmă şi netulburată ca înainte; cerul era de un albastru clar, ca înainte. Razele de soare
picurau în jos, strălucind pe undele apei.
Feţele bătrânilor vrăjitori erau foarte serioase. Doar Wang Liping nu văzuse adevăratul sens al
transmisiei prin viziune; el privea la învăţătorii cu ochi întrebători.
Călătorul Infinitului luă ţestoasa spirituală în palmă şi privi în linişte la ea pentru o vreme. Apoi el privi
din nou şi contemplă oceanul, căzând profund pe gânduri. Părea că încearcă să-şi amintească ceva, căutând un
fir de interpretare.
Călătorul Liniştii Pure spuse: „Ar trebui să mai privesc o dată?”
Călătorul Infinitului încuviinţă din cap.
Toţi patru începură exerciţiul din nou. Ceaţa se ridică pe ocean, iar viziunile apărură din nou; vagi,
indefinibile, ceţoase şi subţiri, apărând şi dispărând, iluziile se modificau, nu rămâneau niciodată pe loc. Existau
munţi, râuri şi lacuri; copaci, câmpuri şi livezi; sate, case şi clădiri înalte; oameni, păsări şi animale. Părea că
există un fel de scenariu, vignete întreţesute. Părea că e o mulţime de oameni cu susul în jos, clădiri ce atârnau
oblic, şi ape ce pluteau precum norii. Urmărind apariţiile, cei trei vârstnici discutau viziunile între ei, clarificând
treptat înţelesul lor. Ascultându-i vorbind, Wang Liping învăţă ceva despre contemplarea viziunilor.
Aceste viziuni transmit de fapt un fel de mecanism natural, informaţii despre schimbări şi dezvoltări
viitoare ale societăţii. Probabil că cititorul şi-a dat seama că „viziuni” este un fel de cuvânt cod, referindu-se la
ceea ce oamenii numesc în mod obişnuit miraje.
Explicaţia ştiinţifică a mirajelor este pur fizică şi se opreşte la nivelul la care taoiştii iau în considerare
cele trei tărâmuri joase. Conform analizelor ştiinţifice ale condiţiilor necesare pentru producerea unui miraj, din
punct de vedere al opticii, umezeala din aer trebuie să fie uniform distribuită, picăturile trebuie să fie sferice, şi
alte condiţii trebuie îndeplinite. Deci există condiţii atmosferice foarte stricte ce trebuie să fie prezente înainte
ca obiectele îndepărtate să poată fi reflectate prin ceaţă. Astfel, din punctul de vedere al fizicii, un miraj nu
apare cu uşurinţă; mai mult, pentru fiecare imagine ce apare, trebuie să existe o realitate concretă. Altfel,
mirajele sunt inexplicabile.
Taoiştii nu „explică” mirajele; ceea ce vor ei să facă este să le „producă”. Ei caută să interpreteze
înţelesurile acestor viziuni.
Maestrul Wang Liping spune că bătrânii maeştri merg la mare aproape în fiecare an pentru a produce
viziuni şi a le contempla, susţinându-le cât timp e nevoie. Acestea nu sunt minuni rare; ele pot fi efectuate în
orice moment propice. Înţelesurile arătate de viziuni pot fi citite şi interpretate doar cu ajutorul unei cunoaşteri
şi a unei experienţe bogate.
Când cei trei maeştri l-au învăţat pe Wang Liping în satul său de obârşie metoda producerii imaginilor
deasupra apei, obişnuia să lucreze la ea lângă marginea apei, sub soare, dar suprafaţa apei nu era foarte mare,
aşa că era dificil să-şi ducă la îndeplinire practica în totalitate. Imaginile viziunii pe care le producea nu erau
foarte clare, deci chiar dacă ar fi putut să le vadă, nu putea fi sigur că ceilalţi le puteau vedea şi ei.
132
Aici lângă mare, cu nemărginirea întinderii apei oceanului, era ca un dragon trăind în mediul său natural;
aici practica putea fi executată în totalitate, scoţând la iveală puteri psihice la un grad maxim. Cu cei trei maeştri
şi ucenicul lor executând împreună exerciţiul, producerea viziunilor nu era dificilă.
Recent l-am întrebat pe Maestrul Wang Liping de ce mirajele, care din punctul obişnuit de vedere sunt
văzute ca fenomene pur fizice, pot conţine şi prezenta secrete ale dezvoltării sociale. Maestrul Wang a râs şi a
spus: „Ele sunt visuri ale universului”.
Aceasta este o afirmaţie uluitoare, dar pătrunde esenţa întrebării. Universul are propria sa gândire,
propria sa inteligenţă şi milioane de limbaje unice.
Acest Pământ este la fel de mic precum o grăunţă de nisip; iar acest univers este la fel de mic precum o
picătură de apă. Ambele sunt mecanisme vii şi au propriul lor creier. Aceste creiere visează „visuri” reale.
Oamenii au visuri umane; universul are visuri ale universului. Oamenii cu putere internă dezvoltată pot vedea în
visurile altor oameni, şi pot vedea şi în visurile universului. Ei pot interpreta visurile oamenilor şi pe cele ale
universului.
Taoiştii observă lucruri văzând unde începe totul, la fel cum ramurile şi frunzele unui copac cresc din
aceeaşi rădăcină. Ei mai văd şi că toate lucrurile sunt interdependente, neexistând separat unele de altele. Deci
există sine în altul, altul în sine; „acesta” şi „acela” sunt interconectate. Natura şi umanitatea sunt corelate:
natura şi umanitatea sunt una. Deci este posibil să observi apele din munţi, să găseşti munţii în ape, şi să vezi
umanitatea în munţi şi în ape.
Taoiştii vor să vadă extraordinarul în obişnuit; aceasta include a vedea schimbările din societate în ceaţa
de deasupra mării.
133
15
Calea urmează Natura
După viziunea lor contemplând deasupra mării, cei patru călători au călătorit cu o barcă spre Lushun,
apoi s-au îndreptat către partea vestică a peninsulei Liaoliang. Vânturile reci ale toamnei târzii suflau din ce în
ce mai tare, umplând munţii cu frunze uscate. Taoiştii au intrat astfel în vastul domeniu al Muntelui Veşnic Alb.
Într-o zi, când ajunseră la o dumbravă de mesteceni, auziră dintr-o dată un urlet în vânt. Urmând sunetul,
ajunseră la un deluşor pietros, unde găsiră un mesteacăn imens în spatele unei stânci; copacul secular fusese
crăpat la bază, deschizând o cavernă adâncă. Sunetul venea din acel loc.
Călătorul Vidului Pur spuse: „Acesta este un sălaş de lup. Înăuntru e un pui ce aşteaptă să fie hrănit.”
Wang Liping fu extrem de interesat. El se aplecă şi îşi puse urechea lângă deschizătură, pentru a asculta.
Puiul de lup, precaut din fire, nu scoase niciun sunet. Neauzind nimic, Liping se gândi să folosească un băţ ca o
sondă, dar Călătorul Vidului Pur îl opri imediat. Târându-se la vârful cavernei, el făcu semn celorlalţi să se
îndepărteze. Călătorul făcu două sunete scurte şi ascuţite, imitând sunetul unui lup chemându-şi puiul. Imediat
se auzi o agitaţie în cavernă. Nu după mult timp, un pui de lup gri apăru; privind împrejur, văzând că mama sa
nu era acolo, se întoarse în grabă şi încercă să retragă cu un scâncet în vizuina lui. Wang Liping, cu o privire
ageră şi mâna sigură, îl prinse pe pui şi îl ridică. Încântat, ţinu puiul în braţe şi nu dori să-i dea drumul.
Marele maestru îi privi pe cei doi mentori şi spuse cu un surâs: „Acum e rândul vostru să aveţi grijă de
Liping!”
Mentorii se gândeau la acelaşi lucru. Ei îl chemară pe Wang Liping departe de sălaşul lupului. Apoi toţi
patru exersară abilităţile lor de uşurinţă a corpului şi într-o clipă se găsiră în afara păduricii de mesteceni,
lăsând-o mult în urmă.
Traversând două lanţuri muntoase şi un râu îngheţat, cei patru călători ajunseră la o zonă larg deschisă.
Văzând un camion de cherestea venind în josul drumului, taoiştii săriră unul după altul înăuntrul său, mergând
oriunde îi ducea.
În acea după-amiază, în spatele camionului, taoiştii parcurseră un drum lung. În final, la un semn al
marelui maestru, cei patru săriră din el. Aterizând uşor pe pământ, ei se îndreptată către înalta fortăreaţă de pe
Muntele Chong, Muntele Semeţ.
Ajungând la un loc uşor nivelat de pe versantul muntos, cei patru taoişti găsiră cedri uriaşi crescând
împreună cu pini puternici, precum şi o dumbravă densă de foioase. Era la asfinţit, şi cei patru se aşezară sub un
pin uriaş pentru a se odihni.
Pe când bărbaţii scoteau hrana, puiul de lup scâncea de foame. Fiind mic, Wang Liping mestecă el mai
întâi mâncarea înainte de a-l hrăni pe pui, bucată cu bucată.
Dintr-o dată se auzi un urlet pătrunzător. Alertându-se imediat, cei patru bărbaţi văzură un lup gri masiv
ieşind dintre copaci. Observând grupul de oameni lupul se opri cu câţiva metri mai departe, cu colţii dezgoliţi, şi
cu ochii aţintiţi pe puiul din braţele lui Wang Liping; respirând greu, cu ţâţele legănându-se, ea urmărea o
ocazie de a ataca.
Wang Liping îşi mobiliză energia internă, pregătindu-se să lupte cu lupoaica. Marele maestru îi porunci
să nu o rănească şi să dea drumul imediat puiului. Liping puse supus puiul de lup uşor pe pământ; după care
acesta se îndreptă către mama lui. Fără să mai aştepte, lupoaica făcu un salt, îşi apucă puiul de ceafă şi dispăru
în pădure.
Tocmai când Wang Liping era pe punctul de a scoate un suspin de uşurare, el văzu cum, pe neaşteptate,
lupul se reîntoarse şi reapăru în faţa sa, chiar mai fioros decât înainte. Coborându-şi botul spre pământ, ea
134
scoase un urlet lung care avu ca răspuns mai multe ţipete clare de la distanţă. Măturând cu privirea zona cei
patru taoişti observară că erau înconjuraţi de lupi gri căutând ocazia de a ataca.
„Urcaţi în copac!” În momentul în care marele maestru dădu această comandă, cei patru bărbaţi săriră şi
se căţărară într-un copac. În acel moment lupii atacară, aproape prinzându-l pe Liping.
Pe când cei patru bărbaţi stăteau pe crengile copacului, grupul de lupi patrula dedesubtul lor, scoţându-şi
colţii şi urlând. Wang Liping îi întrebă pe maeştri ce au de făcut.
Maeştri râseră. Liping fu nedumerit.
„Tu eşti cel ce i-a adus pe lupi aici”, îi spuse Călătorul Infinitului. „Tu să te gândeşti la o cale de a scăpa
de ei. De ce ne întrebi pe noi? Eu sunt bătrân şi obosit. Aş dori să profit de acest moment de odihnă pentru a
trage un pui de somn!” Spunând acestea, el îşi închise ochii şi păru că adoarme, legănându-se de ramuri.
Cei doi mentori se mulţumeau să privească lupii agitaţi, fără a scoate vreun cuvânt.
Wang Liping nu avea niciun plan de acţiune. Crezând că a fost păcălit de maeştri, el se hotărî să-şi
folosească forţa interioară. Lucrând cu energia combinând forţele interne la sursă, el îşi ridică palma dreaptă.
„Nu omorî pe niciunul,” îi spuse deodată marele maestru.
„Foloseşte doar treizeci la sută din puterea ta”, adăugă rapid Călătorul Liniştii Pure. „Lasă-i să trăiască.”
Cu aceste instrucţiuni în minte, Wang Liping îşi împinse cu violenţă palma înainte. O rază de lumină
albă fulgeră, iar mai mulţi lupi căzură nemişcaţi pe pământ, fără a scoate un sunet.
Inima lui Liping se cutremură. Nu crezuse că a folosit atât de multă forţă, dar, la urma urmei, trei lupi
muriseră. Acum încălcase regula conform căreia nu ai voie să iei o viaţă, o încălcare gravă.
Wang Liping folosise aici Palma Celor Cinci Tunete. Această putere apare rapid ca fulgerul, cu forţă
teribilă. Cel mai extraordinar lucru referitor la aceasta este că victima nu prezintă semne exterioare de leziune;
puterea intră înăuntrul corpului cu o forţă explozivă, capabilă de a vătăma organele interne datorită şocului.
Printre taoişti, această lovitură cu palma a fost, în mod istoric, folosită doar pentru apărare, niciodată pentru
agresiune.
Călătorul Liniştii Pure practicase această lovitură cu palma timp de ani de zile şi era extrem de priceput;
el îl învăţase pe Liping tot ce ştia. Cei doi practicaseră împreună, atingând cele mai rafinate nivele de realizare.
Împreună cu Pasul lui Yu, când mâna este împinsă brusc înainte în decursul exerciţiului, are şi mai mult din
acea putere inegalabilă.
Marele maestru dăduse ordin să nu se ia nicio viaţă prin folosirea acestei tehnici. Mentorii urmaseră
această regulă cu stricteţe. O dată, în timpul practicii, când Călătorul Liniştii Pure îl rănise neintenţionat pe
Wang Liping, fusese extrem de tulburat de greşeala sa. Acum când Liping urma să încerce tehnica pentru prima
oară, mentorul îl avertizase să folosească doar puţină forţă pentru a evita să ia o viaţă.
Deşi câţiva lupi căzuseră, acest lucru nu sperie restul haitei. Lupii rămaşi deveniră şi mai fioroşi; cu
ochii scăpărând, ei săriră în sus către ei urlând teribil. Neîndrăznind să folosească palma din nou, Wang Liping
rupse o ramură şi o azvârli. Câţiva lupi o apucară şi o sfâşiară, în timp ce ceilalţi se împrăştiară furioşi. Câţiva
îşi puseră boturile pe pământ şi scoaseră o serie de sunete jalnice. Munţii şi văile dădură ecou şi alţi lupi veniră
întărind puterea haitei.
Văzând că Wang Liping era la ananghie, Călătorul Liniştii Pure îi spuse: „Calmează-ţi energia. Avem o
metodă prin care putem respinge chiar şi o armată. Aceşti lupi sunt feroce în mod natural şi trăiesc în haite;
când unul este în pericol, alţii vin să-l ajute. Dacă vei continua în acest fel vor apărea din ce în ce mai mulţi lupi,
şi nu vei reuşi să-i îndepărtezi oricât ai încerca. Totuşi, lupii au un duşman natural. Când apare un singur tigru
întreaga haită de lupi fuge.”
135
Spunând acestea, Călătorul îi făcu semn Călătorului Vidului Pur: amândoi îşi puseră mâinile în formă de
cupă în jurul gurii, lucrară cu energia chiar din fundul tălpilor şi dintr-odată scoaseră un urlet ce semăna cu un
grup de tigri. Auzind sunetul, lupii fură un moment paralizaţi de frică, apoi se răspândiră în toate direcţiile, fără
să privească înapoi.
Acest răget fusese produs de o asemenea putere internă încât sunase ca un tunet înfundat ce reverbera la
distanţă. Wang Liping simţi că interiorul lui fusese zguduit, atât de feroce fusese acel „urlet de tigru”. Această
forţă fusese chiar mai puternică decât Palma Celor Cinci Tunete.
Apoi marele maestru coborî din copac şi începu să maseze burţile celor trei lupi inconştienţi, repetând:
„O, Creaţie! Să sperăm că nu sunt leziuni interne, că sunt doar paralizaţi.” În final, folosindu-şi puterea internă,
reuşi să-i readucă la viaţă pe cei trei lupi. În privinţa puiului, Wang Liping îl găsi după o stâncă, pe jumătate
leşinat de „urletul de tigru”. Liping îl aduse pe pui la mama sa şi îl puse la sânul acesteia. Pe măsură ce bărbaţii
priveau, cei patru lupi reveniră încet la viaţă. Acum Wang Liping putu, în sfârşit, să se relaxeze. Observând
această scenă cei trei bătrâni maeştri priviră unul către celălalt şi zâmbiră.
Ziua era deja pe sfârşite. Cei patru călători părăsiră acest loc, pentru a merge undeva să se cazeze.
Ziua următoare Wang Liping se mai gândea încă la evenimentele din ziua anterioară. El îşi rugă
mentorii să-l înveţe cum să scoată sunetul tigrului. Ambii mentori îi transmiseră metoda cunoscută ca Răgetul,
numită şi Sunetul Fermecat.
Mentorii îi explicară că atunci când oamenii au început să locuiască pe uscat, erau condiţii extrem de
negative, şi erau deseori atacaţi de animale sălbatice. Oamenii trăiau în grupuri şi când era vreun pericol ei
scoteau un sunet pentru a-i chema pe ceilalţi. Astfel că „răgetul” este o capacitate umană naturală. Chiar acum,
când oamenii sunt în pericol, ei încă strigă „O, mamă!” sau „O, Doamne!” ca şi când ar cere ajutor pentru a
scăpa.
Prin observare îndelungată oamenii au descoperit că sunetul este o putere extrem de complexă. Chiar la
nivelul cel mai jos totul poate fi făcut să producă un sunet sau poate produce un sunet. Fiecare sunet reprezintă
un conţinut specific şi înţelesul pe care îl cuprinde. În ceea ce priveşte animalele, relaţia dintre strigătele lor
include stimuli, armonie, dominanţă şi control. De exemplu, când o pasăre dă un semnal, acest lucru aduce
sunete de la o mulţime de păsări; în timp ce mieunatul unei pisici va face şoarecii să fugă.
Acesta este nivelul cel mai de jos al înţelegerii originii Sunetului Fermecat. Privit de la un nivel
superior, metoda Sunetului Fermecat este complexă şi misterioasă, conţinând o putere invizibilă într-un anume
fel de sunet. Acest lucru este greu de înţeles, dar de fapt există, funcţionează cu siguranţă şi chiar are o funcţie.
Aceasta este o realizare cu adevărat însemnată.
„Sunetul Fermecat”de care vorbim aici este destul de diferit de imitare cum este ea înţeleasă în mod
obişnuit. Imitarea este doar o simplă imitaţie a unui anume sunet; ea nu conţine „puterea internă”. Sunetul
Fermecat, pe de altă parte, foloseşte sunetul transmis prin gură pentru a elibera un anume fel de putere
interioară. Deoarece energiile interne sunt exersate în mod diferit, sunetele care sunt la fel sau asemănătoare pot
fi foarte diferite în termeni de putere interioară şi funcţie.
La un nivel încă şi mai înalt, chiar şi sunetul cade pe planul secund; uneori este posibil să se renunţe la
sunetul audibil şi doar să se bazeze pe vibraţia organelor interne pentru a scuipa în afară un curent de energie
rafinată, care conţine o putere enormă ce poate fi transmisă la o anumită distanţă. Acest curent de energie
rafinată poate cutremura organele interne corespondente ale celorlalţi oameni, şi poate, de asemenea, provoca
tulburări în alte lucruri. Aceasta aparţine de practica elementară a „fermecării mentale”.
„Fermecarea mentală” necesită cultivarea puterii interne la un anumit nivel până poate produce efecte;
din acest motiv se constituie într-o tehnică avansată de muncă internă. Problema este una de împuternicire
efectivă. Cuvintele unei vrăji nu vor avea nicio putere şi niciun efect când le invoci, dacă nu ai o fundaţie de
muncă internă. Când aceleaşi cuvinte sunt invocate de către cineva cu o bază suficientă de muncă internă, atunci
farmecul este puternic şi eficient. Acesta este asemănător principiului desenării talismanelor.
136
De ce taoiştii accentuează cultivarea esenţei şi dezvoltarea puterii interne? Cultivarea esenţei înseamnă
stabilirea unei baze în mod corect; apoi toate exerciţiile şi metodele îşi au rădăcina în Marea Cale şi lucrează
pentru Marea Cale. Oamenii ale căror minţi nu sunt corecte şi a cărei esenţă este impură nu pot intra pe poartă.
Cerinţele minime sunt a nu lua vieţi şi a nu folosi metodele taoiste pentru câştig personal sau pentru a face
lucruri rele. Cultivarea puterii interne poate aduce nenumărate metode de practică; aceste metode sunt trepte de
scară pe care se urcă spre stări mai înalte. A te agăţa doar de o metodă este un fel de ataşament, un eşec în a
înţelege Marea Cale.
„Sunetul Fermecat” este un fel de mijloc de transmitere a influenţei şi informaţiei între oameni, între
oameni şi animale şi între fiinţele umane şi alte forţe. La cel mai de jos nivel, ea poate fi folosită pentru a atrage
oameni ca şi pentru a-i îndepărta; ea poate fi folosită pentru a chema, cât şi pentru a alunga un animal. Ştiinţa îşi
îndreaptă acum atenţia asupra acestor fenomene, şi începe să studieze limbajul animalelor. Deşi s-au făcut
cercetări considerabile, din punct de vedere taoist ele sunt încă la un nivel foarte scăzut.
Taoiştii nu trec cu vederea acest nivel al cercetării, dar au depăşit-o. Ei caută să încarce mai mult într-un
sunet pentru transmitere, astfel ca acest sunet să facă mai multe lucruri şi mai importante. Ei caută, de
asemenea, să producă un sunet fără sunet. Propagând o putere încă şi mai misterioasă, pentru a obţine lucruri de
neimaginat.
Rasa umană a trecut prin zeci de mii de ani de istorie fără o concluzie finală. Singurul lucru ce poate fi
afirmat este că în procesul dezvoltării rasei umane au existat atât progrese cât şi regrese.
Întrucât fiinţele umane au reuşit să supravieţuiască în condiţii primitive crâncene, fiinţele umane
primitive trebuie să fi avut puteri extraordinare de supravieţuire şi adaptare diferite de cele ale omului modern.
Funcţia principală a celor cinci simţuri este de a percepe lumea materială a obiectelor. Oare corpul uman
nu are alte facultăţi de a simţi? Lumea fenomenelor nu este o simplă existenţă, ci o entitate complexă compusă
din multe elemente, cu multe faţete. Dacă doar folosim un simţ pentru a cunoaşte o faţetă a unui element, am fi
departe de a fi capabili să înţelegem lumea. Iar motivul pentru care simţurile sunt capabile de a simţi este
datorită minţii sau creierului. Dacă nu ar fi existat minte sau creier nu ar fi fost formulată nicio judecată, şi ar fi
fost simţire fără simţuri. Nu trebuie să mai spunem că există ceva dincolo de simţuri pentru a realiza că trebuie
să existe o capacitate şi o metodă de a transcende simţurile.
Rasa umană are, fără îndoială, capacitatea şi mijloacele de a transcende simţurile, doar că acestea se
manifestă în unii oameni; în timp ce se află într-o stare latentă, sau adormită la alţii.
Motivul pentru care taoiştii pun preţ pe munca internă este că scopul lor este de a face puterile şi
capacităţile latente sau adormite să devină active. Aceasta nu este mitologie, ci realitate. Bazându-se pe
asemenea mijloace şi capacităţi taoiştii explorează o lume mai largă, mai bogată, mai minunată; munca pe care
o fac este o iniţiativă grandioasă, una care are un înţeles extrem de important pentru prezentul şi viitorul rasei
umane.
Când practică tehnica sunetului fermecat pentru a chema animale, Wang Liping simţi adânc o
comuniune intimă între oameni şi animale, şi, într-adevăr, între toate fiinţele vii, absenţa oricărei bariere sau
diferenţieri între omenire şi Natură, comuniunea armonioasă a umanităţii şi Naturii, posibilitatea omenirii de a
intra în domeniul variat al Naturii, contopirea cu Natura.
Natura este mama rasei umane; rasa umană este un copil al Naturii. Oamenii sunt cele mai inteligente
animale, şi totuşi lucrurile sunt învăţătorii rasei umane. Maestrul Wang Liping ne-a spus: „Deşi am avut
profesori taoişti ortodocşi, în realitate am avut mult mai mulţi profesori, atât ştiuţi, cât şi neştiuţi. Unii din aceşti
profesori au fost persoane în viaţă; unii au fost persoane decedate. Unii au fost animale; alţii au fost plante. Unii
aveau viaţă; alţii erau neînsufleţiţi. Au fost şi soarele, luna, stelele, planetele, cu toţii incluşi între profesorii mei.
Am avut nenumăraţi profesori, şi ei m-au învăţat nenumărate lucruri. Ei m-au învăţat când eram treaz, dar m-au
învăţat şi mai mult când dormeam şi visam. Deci am primit instrucţiuni de la întregul univers.” Privind pe
fereastră la un salcie în timp ce spunea acestea, maestrul Wang Liping adăugă ferm: „Acest copac are
137
sentimente, aşa cum au fiinţele umane.” În timp ce vorbea despre copac aveam senzaţia că se afla în prezenţa
unui vechi prieten, sau se întâlnea cu un venerabil bătrân, un înţelept, un învăţător sau cineva asemănător demn
de respect.
Toamna zăbovi doar o scurtă perioadă de timp peste Muntele Veşnic Înzăpezit înainte să apară iarna
furtunoasă. N-a durat mult până ce vânturile reci începură să şuiere, căzuse deja zăpadă, în aer se simţea frigul
iar pădurile montane erau cufundate în nemişcare. În această noapte deosebită cei patru taoişti petrecură noaptea
stând într-o peşteră de munte, deja simţind norii răspândindu-se dens şi liniştit, împrăştiind uriaşi fulgi de nea.
Când Wang Liping aruncă o privire afară, la răsărit, el găsi întreaga lume împodobită cu argint şi înfăşurată în
mătase albă. Zăpada se aşezase greu pe pinii verzi; vârfuri ca de jad stăteau încolonate în rânduri.
Când Wang Liping mergea pe zăpada neîntinată îşi reaminti zilele copilăriei când el şi colegii săi de
joacă făceau oameni de zăpadă. Gândindu-se la acele zile, făcu bulgări de zăpadă şi îi aruncă la distanţă.
După ce se jucă în acest mod ceva vreme Liping se gândi că învăţătorii săi, fiind atât de vârstnici şi supli
trebuie că au dificultăţi în a rezista în această vreme rece. El se hotărî să adune ceva lemne de foc pentru ei.
Văzându-l pe Wang Liping cu o grămadă de vreascuri, Călătorul Liniştii Pure îl întrebă: „Pentru ce sunt
toate acestea?”
„Vreau să aprind un foc. Nu vă este frig?”
Călătorul râse. „De ce să faci un foc pe o asemenea vreme călduroasă? Nu ţi-e teamă că ne vom prăji?”
Wang Liping nu ştiu ce să răspundă. Crezu că mentorul său râdea de el. Îi atinse mâna şi văzu că era
rece ca gheaţa. Apoi atinse mâna marelui maestru; şi aceasta era rece ca gheaţa. „Sunteţi pe cale să îngheţaţi”,
ţipă el, „şi spuneţi că e cald?”
Călătorul Liniştii Pure râse şi spuse: „Dacă am fi îngheţat, nu am fi devenit şi mai fierbinţi?”
Brusc Wang Liping înţelese.
„Vino cu mine”, spuse Călătorul, conducându-l pe Liping afară din peşteră în vasta întindere de zăpadă.
Zăpada era pufoasă, adâncă de aproape jumătate de metru, tocmai potrivită pentru a fi folosită ca pernuţă
pe care să stai şi să faci practică. Călătorul îi ceru mai întâi lui Liping să stea într-o postură specială, să-şi
închidă rapid o parte din canalele sale energetice, să-şi acordeze respiraţia şi atenţia şi să-şi coboare rapid
temperatura corporală până când atinse aceeaşi temperatură ca a mediului exterior fără, însă, a permite focului
adevărat din corpul său să fie stins.
Wang Liping ajunsese deja la stadiul de practică în care putea să-şi închidă sau să-şi deschidă, după
dorinţă, foarte uşor orice canal de energie sau punct senzitiv din corpul său. Acum înţelese destul de repede ce
urma să facă sub îndrumarea învăţătorului său. Pe măsură ce urma instrucţiunile, temperatura corpului său scăzu
cu adevărat şi el începu treptat să nu mai simtă zăpada ca fiind rece.
Lucrul cel mai remarcabil era că pe măsură ce făcea aceasta părea ca o masă de energie ce înconjura
corpul; zăpada nu cădea direct pe el, ci se oprea circa jumătate de metru deasupra capului său şi cădea pe o
parte. Chiar şi atunci când zăpada cădea peste tot, pe trupul său nu era zăpadă absolut deloc.
Există o multitudine de exemple ale acestei practici în lumea naturală, nu numai printre plante ci şi
printre animale. Ele folosesc cu toate reglarea temperaturii corpului ca un mijloc de adaptare la schimbările
climatice pentru a supravieţui. Există un anumit tip de şarpe pe o insulă din nordul Angliei care îngheaţă în
timpul iernii, apoi ies din hibernare primăvara, când se dezgheaţă. Majoritatea şerpilor hibernează sub pământ în
timpul iernii, dar acest şarpe din Anglia se lasă îngheţat. Cum pot ţesuturile lui să îngheţe fără să fie vătămate,
cum poate îngheţa fără să moară şi cum poate reveni la viaţă? Motivele nu sunt clare, dar cel puţin se poate
spune că există printre fiinţele vii un fel de capacitate de a-şi regla temperatura corpului, o putere îndeajuns de
138
puternică pentru a se adapta la schimbările din mediul exterior. Poate fi corpul uman îngheţat şi păstrat, poate el
muri şi reveni la viaţă? Nu este imposibil. Ştiinţa se află acum în plin proces de cercetare a condiţiilor şi
tehnicilor adecvate iar câteva ţări deja au un avans în această cercetare.
Taoiştii urmăresc o altă abordare. Ei stau în zăpadă o zi sau două, sau chiar mai mult. În plus, în timp ce
stau, ei sunt întotdeauna într-o stare de trezire clară. Taoiştii doresc să se controleze şi să se stăpânească pe ei
înşişi în mod intenţionat; ei caută să observe schimbările subtile din lumea exterioară ca şi din propriile lor
trupuri pentru a le aduce într-o armonie reciprocă. După cultivarea purificării până la un anumit grad,
temperatura corpului poate fi crescută la normal; diferenţa dintre temperatura corpului şi temperatura aerului
este atunci compensată de un alt tip de putere.
Umanitatea urmează pământul; pământul urmează cerul; cerul urmează Calea; Calea urmează Natura.
Mentorul îi cerul lui Wang Liping să stea în zăpadă timp de opt ore, apoi încheie exerciţiul şi deschise
una câte una canalele şi deschiderile energetice închise, într-o ordine specifică, folosind punctul focului
adevărat pentru a-i încălzi întregul corp. Treptat, senzaţia reveni pe pielea sa; doar atunci simţi frigul
cuprinzându-l ca şi când ar fi fost într-o prăpastie îngheţată.
Deschizând ochii Wang Liping văzu că zăpada de pe pământ era adâncă de mai mult de jumătate de
metru; în timp ce în jurul său se adunase pentru a forma un tub rotund de înălţimea umerilor săi, lăsându-i doar
capul deasupra nivelului pereţilor de zăpadă.
Călătorul Vidului Pur îi chemă pe marele maestru şi pe celălalt mentor pentru a privi scena. Într-o
manieră jucăuşă, Călătorul Liniştii Pure aruncă cu zăpadă în Liping. Pe măsură învăţătorii şi ucenicul se jucau
în zăpadă, câmpurile muntoase îndepărtate răsunau de râsete vesele.
Apoi, cei patru taoişti îşi continuară călătoria spre nord. Călătoria pe munţii acoperiţi de zăpadă crescu
distracţia, dar crescu şi pericolul. Era greu de spus dacă terenul era solid sau nu, deci fiecare trebuia să fie
extraordinar de atent. Deşi Wang Liping se născuse şi crescuse în nord-est era pentru prima oară când se afla în
adâncimile Muntelui Veşnic Înzăpezit. În mod normal căzu în seama Călătorului Liniştii Pure să preia
conducerea şi să descopere calea.
Marele maestru îi spuse lui Wang Liping: „Trebuie să stai în tăcere într-o peşteră de zăpadă cu faţa la
perete practicând, în timp ce noi vom hoinări în împrejurimi. Ne vom întoarce şi te vom lua mai târziu. Ce zici
de aceasta?”
Wang Liping răspunse: „Bine, dar cum mă veţi găsi în zăpada fără urme? Ar fi mai bine ca voi trei să vă
întoarceţi şi să aşteptaţi sfârşitul iernii. Când zăpada şi gheaţa se topesc şi munţii sunt inundaţi cu şuvoaie
torenţiale, puteţi să priviţi sub barca pe care veţi călători, prindeţi peştele cel mare pe care îl vedeţi acolo şi să-l
săltaţi în barcă. Mă veţi găsi meditând în burta sa!”
„Bine, bine, bine!” Cei trei vrăjitori nu se putură abţine să nu râdă.
Într-o zi, când cei patru taoişti tocmai urcaseră o creastă muntoasă văzură o serie de urme de paşi pe
zăpadă. Privind cu atenţie, Wang Liping se înfioră; urmele fuseseră făcute de picioare goale! Cine ar putea fi
aici, în munţi?
Marele maestru, care deja observase urmele de paşi, remarcă: „Se pare că devine din ce în ce mai
spiritual cu cât trăieşte mai mult.”
Wang Liping nu prinse înţelesul; el doar merse după maestru de-a lungul urmelor de paşi.
Urmărind paşii din zăpadă, cei patru taoişti ocoliră un deal mergând printr-un strat gros de zăpadă şi îşi
croiră drum printr-o pădure înainte de a vedea un pin bătrân pe versantul muntelui îngreunat de zăpadă, ca o
umbrelă sau ca un umbrar. Sub pin era o colibă de lemn. Coliba era simplă şi rustică, dar ieşea destul de elegant
din zăpadă.
139
În faţa colibei se afla un bătrân; era înalt şi avea o alură masivă, îmbrăcat simplu şi subţire, curăţa
depunerile de zăpadă din faţa colibei.
Marele maestru nu se putu abţine să nu intoneze versurile:
Un pin verde îmbrăţişează micuţa colibă.
Munţii adânci ascund un om adevărat.
Bătrânul din faţa colibei îi răspunse poetic,
O mie de munţi tremurară la auzul unui răget;
un strigăt, şi o sută de bestii s-au cutremurat.
Wang Liping se simţi foarte straniu; el îşi dădu seama că bătrânul se referea la întâlnirea cu lupii cu
câteva zile înainte. Trecuseră deja zile şi incidentul avusese loc la peste o sută de kilometri depărtare. Dacă
acest bătrân era capabil să audă acel „urlet de tigru” şi ştia ce se întâmplase, atunci înseamnă că este un om cu o
realizare extrem de înaltă.
Bătrânul din faţa colibei coborî pe versant pentru a-i întâmpina pe cei patru călători. „Aţi parcurs un
drum lung”, le spuse el. „Tocmai voiam să topesc nişte zăpadă ca să vă spălaţi.” Cei patru îi răspunseră la
salutări şi îl urmară pe omul desculţ în colibă.
După cum s-a demonstrat, acest bătrân desculţ nu era deloc un om obişnuit; el era un urmaş al ilustrului
Mare Nemuritor al Muntelui Veşnic Înzăpezit. Atribuindu-şi numele Călătorul Desculţ, el trăise mulţi ani în
izolare, în adâncimile Muntelui Veşnic Înzăpezit, şi obţinuse realizări extraordinare. În anul în care aceste cinci
persoane s-au întâlnit pentru prima oară, Călătorul Desculţ avea şaptezeci şi şapte de ani; la momentul în care a
fost scrisă această carte, el a atins venerabila vârstă de nouăzeci şi şapte de ani. Urmând regulile taoismului,
Wang Liping l-a onorat de asemenea ca şi unchi spiritual al său.
Coliba Călătorului Desculţ era extrem de simplă pe interior, cu camera amenajată cu lemn neprelucrat,
cu foarte puţină mobilă, doar o masă lungă pe care să îţi poţi pune lucrurile, făcută din cherestea, nici măcar
tăiată drept, darămite nivelată, totul făcut natural. Nu exista o platformă pentru pat, doar o movilă de paie.
Călătorul Desculţ luă nişte paie şi făcu patru perne, invitându-i pe cei patru călători taoişti să se aşeze. El luă şi
ceva fructe uscate de pe masă şi le dădu ca hrană. Wang Liping găsi aceste fructe sălbatice delicioase.
Călătorul Desculţ îl întrebă pe Călătorul Infinitului: „De ce vii de departe, croindu-ţi drum aici, prin
zăpadă?”
Călătorul Infinitului explică: „Am pornit pentru a cutreiera Muntele Veşnic Înzăpezit în urmă cu câţiva
ani şi am rămas acolo pentru un timp pentru a forma un nou Transmiţător care să ne urmeze. Apoi ţara a intrat
în haos, şi tot ce am putut face a fost să ne luăm ucenicul şi să călătorim. În ultimii trei ani am hoinărit prin
aproape jumătate din China, iar acum ne întoarcem. Am venit aici prin zăpadă să te caut datorită prieteniei
noastre îndelungate.”
„Eşti prea amabil” spuse cu umilinţă Călătorul Desculţ. „Sper ca tu şi ceilalţi doi maeştri să-mi daţi
câteva îndrumări.” Călătorul Infinitului îl prezentă pe Transmiţătorul Wang Liping Călătorului Desculţ.
Călătorul îl examină ceva timp şi fu extrem de încântat.
După cum îşi dădu seama Wang Liping, Călătorul Desculţ şi învăţătorii săi erau demult în contact şi
erau colegi în taoism în ciuda distanţei uriaşe care îi separa. În sfârşit el înţelese sensul remarcii marelui maestru
la vederea urmelor de paşi pe zăpadă.
Când camarazii taoişti se întâlnesc, ei discută, în mod normal, despre Cale. Cei patru vârstnici petrecură
noaptea conversând prieteneşte; iar Wang Liping ascultă în linişte, învăţând destul de multe lucruri.
Ziua următoare ninsoarea se opri. Soarele strălucitor de pe cerul senin aprinse câmpia de zăpadă cu o
lumină argintie tremurătoare, iluminând o lume de puritate completă.
140
Călătorul Liniştii Pure şi Călătorul Desculţ hotărâră să practice artele taoiste împreună pentru a-şi ascuţi
capacităţile. Cei doi bărbaţi se aşezară afară în zăpadă şi începură să-şi exerseze puterile interne. Nu după mult
timp zăpada de pe o rază de aproape un metru din jurul celor doi se topise complet, expunând pietre verzi
dedesubt, şi până şi pietrele se uscară treptat.
Călătorul Infinitului şi Călătorul Vidului Pur stăteau îndeaproape, observându-i în tăcere. Wang Liping
privea şi el cu mirare tăcută.
Într-o clipită, Călătorul Liniştii Pure şi Călătorul Desculţ se ridicară de la pământ plutind în meditaţie.
Amândoi rămaseră suspendaţi în aer circa o oră.
Pe când Wang Liping îşi urmărea mentorul lucrând în interior cu ochii închişi, se gândi la un plan. El îşi
dădu seama că îşi va putea testa propria capacitate înşfăcând masa energetică ce se afla sub mentorul lui.
Călătorul Liniştii Pure nu avea nicio idee că discipolul putea face acest lucru. Incapabil de a împiedica faptul ca
energia să fie sustrasă de sub el, căzu imediat din plutire. Chiar atunci îşi dădu seama ce s-a întâmplat.
Wang Liping era foarte ascuţit la minte. Temându-se ca mentorul să nu-i joace o farsă chiar atunci,
imploră imediat iertare.
Călătorul Desculţ deja realizase ce se întâmpla. El continua să spună: „Sunteţi extraordinari, şi tânărul
ucenic este un discipol vrednic al unei şcoli distinse. Azi chiar că am învăţat ceva!”
Cu toţii râseră, iar Călătorul Liniştii Pure îl iertă pe Wang Liping. Acum Liping profită de ocazie pentru
a le cere mentorului şi unchiului său spiritual să-l înveţe cum să stea în aer. Unchiul spiritual îl plăcu pe tânărul
ucenic din ce în ce mai mult.
141
16
Ascensiunea
La începutul anilor ’70 când chinezii, căutând puţină bucurie în mijlocul privaţiunilor şi haosului, se
pregăteau pentru tradiţionalul festival de primăvară, cei trei maeştri taoişti şi ucenicul lor se întoarseră pe tăcute
în oraşul lui Wang Liping.
Călătoria lor durase trei primăveri şi patru toamne; marele maestru avea acum optzeci şi nouă de ani;
mentorii aveau deja în jur de optzeci de ani. Wang Liping, ucenicul lor, se transformase într-un tânăr distins şi
nonconformist.
Cei trei vârstnici plecaseră împreună cu discipolul lor în această călătorie lungă şi istovitoare pentru a se
asigura că Marea Cale va fi transmisă generaţiilor viitoare. Rezolvând tot felul de probleme în spiritul taoist,
preţuind munţii şi apele celor zece direcţii, experimentând tot soiul de condiţii, ei înţeleseseră multe adevăruri.
Wang Liping văzuse acum lumea şi înregistrase în mintea sa schimbările universului.
O călătorie de trei ani de câteva mii de kilometri nu este un lucru uşor. Pe drum, nu totul fusese o
panoramă poetică sau un peisaj pitoresc; mai degrabă fusese dezolare şi sărăcie. Uneori cei patru oameni nu
văzuseră niciun om timp de zile întregi şi trebuiseră să găsească peşteri unde să doarmă şi fructe şi legume
sălbatice pentru a se hrăni. Uneori fuseseră prinşi în furtuni, udaţi până la piele, abia fiind în stare să-şi păstreze
echilibrul în noroi, dar ei avansaseră. Alteori, cu soarele necruţător ce le bătea în creştet, pământul pârjolit se
întindea cât puteau cuprinde ochii şi nu puteau găsi niciun strop de apă, dar ei continuaseră să se ţină tare.
Toţi cei patru taoişti erau oameni cu realizări înalte, deci greutăţile acestei lumi materiale nu îi tulburau.
Dar, la urma urmei, ei erau fiinţe umane, făcute din carne şi sânge, aşa că durerile şi provocările drumului îşi
puseseră amprenta pe trupurile lor. Maeştrii erau atât de bătrâni încât nu era uşor pentru ei să treacă prin
aceleaşi greutăţi prin care trecuse tânărul lor discipol când fusese antrenat. Dar ei erau oameni care îşi scoseseră
din minte viaţa şi moartea; preocuparea lor fusese să evite pierderea unui timp preţios în această viaţă umană
limitată, să urmărească munca ce fusese începută de strămoşii lor spirituali şi continuată generaţie după
generaţie – căutând misterele universului şi vieţii umane. Misiunea lor era să transmită cunoaşterea moştenită,
sporind-o prin propriile lor eforturi, stimulând progresul ulterior. Ei nu se concentrau asupra greutăţilor sau
uşurinţei vieţii materiale; minţile lor erau înclinate asupra investigaţiei şi căutării spirituale, asupra îmbogăţirii
şi sublimării acesteia.
Conform educaţiei pe care Wang Liping o primise de la cei trei bătrâni vrăjitori, a acţiona este mai
important decât a vorbi; inspiraţia spirituală este mai importantă decât exerciţiile formale. De-a lungul celor trei
ani ai călătoriei, vrăjitorii depozitaseră o enormă comoară de bogăţie spirituală în mintea lui Wang Liping,
influenţând profund dezvoltarea sa înaltă.
În această călătorie mai fusese obţinut şi un alt câştig important. Adânc, în munţi, ei descoperiseră o
carte valoroasă creată personal de însuşi Lu Dongbin, adept taoist al dinastiei Tang. Cei trei vrăjitori ştiau că
înainte ca Străbunul Lu să treacă dincolo el luase un anumit număr de cărţi pe care nu le transmisese
succesorilor şi le ascunsese în peşteri din mai mulţi munţi renumiţi, unde încă stau nedescoperite. În timpul
călătoriilor lor vrăjitorii găsiseră una din aceste cărţi. Dându-şi seama că au descoperit o comoară adevărată
vrăjitorii fuseseră înnebuniţi de bucurie. Textul era atât de vechi încât au trebuit să folosească bucăţele de
bambus pentru a întoarce paginile fragile cu o grijă extremă. Aceşti taoişti sunt şi acum în procesul de a aranja
textul şi de a studia complet conţinutul său.
În ziua în care cei patru călători se întoarseră în oraşul natal al lui Wang Liping, mama acestuia fusese
neliniştită toată dimineaţa. Gândindu-se că cel de-al doilea fiu al său trebuie să se fi întors, ea se grăbi prin
periferiile satului, întinzându-şi gâtul pentru a vedea la distanţă. Când cei patru bărbaţi îşi târâră, în sfârşit,
142
picioarele, prin praful răvăşit de vânt, Mama Wang văzu că bătrânii „doctori” aveau trupul robust şi obrajii
rumeni ca înainte; şi iată-l şi pe fiul său, ce crescuse şi ajunsese un tânăr minunat. Bucuroasă peste măsură,
lacrimi îi picurară din colţul ochilor când îşi luă fiul de mână.
Mergând împreună Mama Wang le spuse că toţi membrii familiei avuseseră visuri repetate în ultimele
zile, visuri în care îi văzuseră pe cei patru călători în drumul lor spre casă. Ea se minunase cum aceste visuri se
dovediseră de fapt adevărate. Făcând pe ignoranţii, cei patru bărbaţi zâmbiră ascultând-o pe Mama Wang,
împărtăşind între ei un secret nemărturisit. Mama Wang nu avea de unde să ştie că fiul său şi bătrânii „doctori”
trimiseseră această informaţie prin transmisiuni în timpul visurilor.
Acum, în China anului 1970, lupta de clasă era încă dezlănţuită cu putere, dar se înfiinţase Marea
Adunare a Reprezentanţilor, iar lupta pentru putere ajunsese la un anumit nivel. Ţăranii erau sătui de atâtea
lupte, şi chiar dacă luptele dintre grupări continuau să exercite o puternică influenţă, mulţi oameni nu le mai
luau în serios. Pentru maeştrii taoişti şi ucenicul lor situaţia era într-un fel mai bună decât cea din zilele timpurii
ale Revoluţiei Culturale.
Acum, după mai bine de trei ani, cei trei vârstnici nu mai erau printre ţintele principale ale „epurării
orizontale” a Revoluţiei Culturale; acum oamenii nu le mai dădeau nicio atenţie. Întrucât fuseseră plecaţi de mai
bine de trei ani, în plus, mulţi oameni i-au uitat. Acum că se întoarseră cei trei vrăjitori se ascunseră mult mai
atent, petrecând majoritatea timpului în păduri montane, revenind doar noaptea la vechiul lor sălaş de la
atelierul de fierărie, aducând ceva vreascuri sau legume. Ca atare, mulţi oameni nu aveau nici cea mai mică idee
că ei trăiau din nou acolo.
Bătrânii vrăjitori doriseră să găsească un loc liniştit în mijlocul acestui haos pentru a termina stadiul
final al muncii lor de transmitere a cunoaşterii lor către ucenic, împingându-l pe Wang Liping mai departe pe
drum, în călătoria vieţii sale evolutive. Acesta era al nouălea şi ultimul stadiu al studiilor taoiste ale lui Wang
Liping, şi anume îmbăierea.
Wang Liping trebuise să treacă prin trei vieţi pentru a obţine „viaţa eternă”. Prima viaţă a fost Wang
Liping al „tărâmului inferior al lumii triple”, cel născut din tatăl şi mama sa. Prin postire, încetinirea funcţiilor
vitale şi moarte, fiind apoi hrănit şi readus la viaţă, el a devenit Wang Liping al „tărâmului mijlociu al lumii
triple”. Din nou, trecând prin gestaţie în marele „uter” al universului, doar după mai mulţi ani „embrionul” a
fost în întregime dezvoltat şi a fost renăscut din „marea sa mamă” pentru a se înălţa într-un univers mai vast şi
fără limite. Apoi Wang Liping a fost Wang Liping al „tărâmului superior al lumii triple”, dobândind acum
„viaţa eternă”.
Îmbăierea în cer şi pământ este exerciţiul final din tărâmul de mijloc. Această îmbăiere este împărţită în
patru tipuri: îmbăierea cu elixir, îmbăierea cu substanţă pământeană, îmbăierea cu substanţă cerească şi
îmbăierea în ceea ce este imaterial şi fără formă.
Într-o noapte, după ce cei trei vrăjitori încheiaseră pregătirile necesare, Călătorul Infinitului luă un
grăunte de elixir, îl înmână lui Wang Liping şi îi spuse să-l înghită.
Aceasta era a treia oară când Wang Liping consuma elixir alchimic. De fiecare dată elixirul fusese
diferit, de fiecare dată intenţionându-se un alt scop. Elixirurile taoiste sunt împărţite în cinci tipuri – de metal,
apă, lemn, foc şi pământ – fiecare tip având o combinaţie diferită de ingrediente obţinute printr-un proces diferit
de preparare, rezultând elixire cu diferite înfăţişări şi diferite efecte.
Primind cu respect elixirul din partea marelui maestru, Wang Liping îl ingeră în maniera prescrisă, apoi
se aşeză într-o cadă uriaşă cu apă fierbinte pregătită din vreme. Apa fierbinte trebuia menţinută la o anumită
temperatură. Wang Liping trebuia să folosească puterea muncii interne pentru a dizolva elixirul, să-l
răspândească prin tot corpul său pe calea energiei şi a sângelui şi apoi să-şi folosească puterea interioară pentru
a-l arunca afară din corp. Elixirul ieşi la suprafaţa pielii şi pluti până la suprafaţa apei, formând bobiţe cristaline
strălucitoare. Impurităţile dinăuntrul corpului său fuseseră evacuate împreună cu elixirul.
143
Wang Liping stătu complet nemişcat înăuntrul căzii timp de două zile şi două nopţi. Absorbţia şi
evacuarea elixirului fuseseră procese extrem de dureroase. Există în literatură relatări despre oameni care au
experimentat un extaz infinit consumând elixiruri taoiste, dar acest lucru nu i s-a întâmplat lui Wang Liping.
În acest timp, ca mai înainte, cei trei bătrâni vrăjitori urmăreau totul cu foarte mare atenţie. Apa trebuia
menţinută destul de fierbinte. Nu trebuia să fi fost nici prea rece, nici prea fierbinte. Dacă ar fi fost prea rece,
porii lui Liping s-ar fi contractat, făcând imposibilă evacuarea lină a elixirului; dacă ar fi fost prea fierbinte ar fi
opărit pielea, provocând răni şi năruind efectul exerciţiului. Cei doi mentori făcură cu rândul reglând focul din
jurul căzii, menţinând o veghe istovitoare. Marele maestru venea din timp în timp pentru a vedea cât de mult
elixir plutea la suprafaţa apei. Toţi cei trei vrăjitori fură ocupaţi cu îngrijirea ucenicului lor.
Descurcându-se foarte bine cu îmbăierea în elixir, Wang Liping avea acum senzaţii şi mai extraordinare.
Într-o zi, pe când era aşezat, Wang Liping observă dintr-o dată ceva rotund pulsând regulat şi blând în
abdomenul său inferior. Senzaţia era ca a unei adieri călduţe de primăvară sau ca un nor pufos pe cerul clar sub
o lună strălucitoare. Aparent nemişcat, însă mişcător, părea că se deschide şi se închide. Treptat, acest cerc
pulsă în întregul său corp, ca undele pe un eleşteu, şi astfel fiecare por al trupului său se deschidea şi se închidea
împreună cu pulsaţia. Porii săi păreau a fi ca nişte canale de ventilare, aerul curgând liber prin ele.
Wang Liping fusese intoxicat de această senzaţie de relaxare. Nu mai avea nevoie de gură şi nas pentru a
respira. Simţea ca şi cum corpul său devenise un fluid, un întreg nediferenţiat, deschizându-se şi închizându-se
înăuntrul unui univers fluid. Trupul său şi universul păreau că deveniseră una. Era o contracţie ritmică foarte
subtilă, imaculat de pură, curată şi proaspătă, pătrunzând în mod transparent. Înfăşurat într-un halo de cinci
lumini colorate, el se simţea ca şi cum ar fi fost în zbor.
Când Wang Liping îşi închise în mod conştient porii întregului său corp ombilicul i se deschise,
transformându-se într-un coridor prin care energia putea intra şi ieşi; organele interne se tensionară şi se
relaxară corespunzător, împreună cu fluxul de energie. Dacă el închidea „trecătoarea” ombilicală atunci porii sar
fi deschis din nou în mod automat, inspirând şi expirând în mod spontan. Armonia implicită a acestora este o
minune de neexprimat; senzaţia de relaxare şi confort este mult dincolo de cea a respiraţiei prin gură şi nas.
Marele maestru era extrem de fericit să vadă că Wang Liping reuşise cu succes să cultive starea
adevăratei respiraţii embrionare. Expresia lui Lao-tzu „Întoarcerea la starea de nou-născut” pare a se referi la
această stare.
Străbunul Lu mai spune: „Nu prelungeşti viaţa absorbind energie; prelungirea vieţii necesită cucerirea
energiei. Embrionul este format înăuntrul energiei cucerite; energia are propria sa respiraţie în uter. Când
energia intră în corp, acest lucru se numeşte naştere; când spiritul pleacă, acest lucru este numit moarte.
Cunoaşterea spiritului şi energiei poate prelungi viaţa; păstrează vacuitatea pentru a hrăni spiritul şi energia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu