QigongDar acum vechiul lor locaş era măturat, şi chiar şi locuinţa lor sărăcăcioasă dinafara oraşului nu
mai era în siguranţă.
Cu toate acestea, sarcina formării unui succesor nu fusese niciodată întreruptă timp de o mie şi o sută de
ani, chiar până în vremurile actuale, iar cei trei vrăjitori îşi îndeplineau sarcina la modul cel mai serios cu
putinţă. Comorile cunoaşterii şi înţelepciunii fuseseră transmise posterităţii, astfel ca Marea Cale să poată fi
propagată în viitor. Bătrânii maeştri îşi dădură seama că era timpul să plece, luându-şi învăţăcelul cu ei.
La acest moment, Wang Liping era la fel de îngrijorat ca maeştrii taoişti. Chiar de la începutul perioadei
de ucenicie el fusese instruit ca să înregistreze toate întâmplările prin care trecuse şi tot ce experimentase în
cursul antrenamentului său. Aceste însemnări ar fi reprezentat mai târziu o resursă de valoare pentru oameni.
Literatura taoistă este un vast ocean; chiar şi Canonul taoist cuprinde mai mult de cinci mii de suluri de hârtie,
din care o parte constă în principii şi metode de practică pentru igienă şi purificare. Totuşi, aceste principii şi
metode sunt deseori ascunse prin coduri simbolice încâlcite, iar regulile sunt inflexibile şi greu de lucrat cu ele.
69
Există, de asemenea, 3.600 de tehnici auxiliare, fiecare dintre ele având povestea sa, toate fiind
dezvoltate prin acumulări din experimentări practice pe termen lung timp de generaţii succesive. Dar dacă
oamenii vor studia doar aceste tehnici minore şi nu vor cunoaşte modul în care să practice învăţăturile majore,
ei vor fi limitaţi la un nivel scăzut de realizare, chiar dacă vor lucra toată viaţa.
Conform vechilor tradiţii culturale, cei ce deţineau învăţături secrete le-au păstrat ca pe ochii din cap,
ţinându-le doar pentru ei, astfel că foarte puţine dintre ele au fost propagate. Astfel, deşi există multe tehnici
unice, foarte puţine dintre ele au fost dezvăluite publicului. Acesta este un punct slab al vechii culturi şi este un
motiv important pentru care cultura înaltă a Chinei nu a înflorit în lume pentru multă vreme.
Deşi transmisia Porţii Dragonului nu are obstacolul de a fi limitată de relaţiile de sânge ca o tradiţie de
familie, ea este, cu toate acestea, limitată la transmisiuni din partea învăţătorilor, ai căror discipoli sunt în număr
mic, astfel că foarte puţini oameni din afară au acces la tehnici. De când a început să studieze taoismul, Wang
Liping a intenţionat să facă ceva creativ şi nou realizând o înregistrare detaliată a procesului învăţării Căii şi
cultivării exerciţiilor sale, pentru a acoperi astfel omisiunile din Canonul taoist, pentru a veni în ajutorul
cercetătorilor şi practicanţilor. Cu toate acestea, acum, mediul era ostil, astfel că era foarte dificil să eviţi a fi
văzut ca fiind de modă veche şi era greu să împiedici ca materialul să nu fie distrus.
Jurnalul lui Wang Liping, ce cuprindea însemnări despre practica sa taoistă, era produsul a patru ani de
efort intens. Cuprinzând duzini de caiete ce conţineau zeci de mii de cuvinte, el umplea o cutie lungă de 61 cm,
lată de 30,5 cm şi înaltă de 30,5 cm. Un material de primă mână extrem de valoros îl constituiau, în special,
însemnările sale despre procesul şi experienţa din timpul postirii, ce includeau părţi scrise de mentorul său
bazate pe observaţii, ca şi pe experienţa sa personală, şi imagini recuperate mai târziu din memorie. Acest
material, obţinut cu atâta dificultate, era valoros nu doar pentru un individ, ci pentru întreaga ţară, şi chiar
pentru întreaga rasă umană.
Din nefericire, tatăl lui Wang Liping fusese deja catalogat drept un „tehnocrat reacţionar”, astfel că
Liping nu-şi putea ţine caietele acasă în siguranţă. Dar nu exista niciun alt loc pentru a le ascunde. Acum, că
devenise imperios necesar să fugă, bătrânii vrăjitori se pregăteau deja de drum; nu puteau să ia jurnalul cu ei,
astfel că îi spuseră lui Liping să ardă caietele. Vrăjitorii îi explicară că trebuie să împiedice faptul ca aceste
materiale să cadă în mâinile cui nu trebuie; mai târziu, îi spuseră, va putea să le rescrie când va fi în siguranţă.
Chiar dacă nu ar mai fi originale, ar putea să-şi reamintească suficient de mult pentru a da posibilitatea
oamenilor să capete o înţelegere din ele.
Cu inima îndurerată, în final, Wang Liping îşi transformă caietele în cenuşă. Acum nu mai era nimic
care să-l ţină înlănţuit; el se pregăti să plece alături de vrăjitori, călătorind cine ştie unde.
Călătoria este unul din procesele necesare antrenamentului taoist; dar cea a lui Liping era oarecum
diferită în intenţie de felul obişnuit de călătorie familiar celor mai mulţi oameni. Călătoria obişnuită nu
reprezintă mai mult decât o schimbare a împrejurimilor şi o desfătare la vederea unor peisaje. Oamenii de
cultură şi esteticienii folosesc în cea mai mare parte călătoria pentru a-şi extinde experienţa proprie: pentru a
cuprinde frumuseţile Naturii şi a observa diferitele climate şi caracteristicile locale; pentru a-şi rafina
sensibilităţile şi a stimula senzitivitatea. Călătoria taoistă, în schimb, are trei obiective generale: cultivarea de
sine, căutarea unor persoane realizate şi explorarea.
Cultivarea de sine înseamnă aici a folosi energiile vii ale diferiţilor munţi şi râuri din regiuni variate
pentru a dezvolta adevărata energie dinăuntrul propriului trup, făcând ca lucrarea interioară să ajungă din ce în
ce mai departe în tărâmurile sublimării, zi după zi.
A căuta persoane realizate înseamnă a găsi fiinţe umane din domenii ezoterice, în munţii renumiţi din
diferite regiuni.
70
A explora înseamnă a căuta legile naturale din diferite medii şi situaţii de viaţă pentru a descoperi cum
să supravieţuieşti.
Taoiştii nu pleacă în călătorie până ce nu au atins un anumit grad de realizare. Aceasta arată cât de
important este locul pe care îl ocupă călătoria în antrenamentul taoist.
Observarea taoistă a lumii naturale este extrem de minuţioasă şi detaliată; este pătrunsă cu un anume tip
de filozofie, doctrina unităţii Naturii şi umanităţii. Schimbările din cer şi pământ sunt conectate intim cu
schimbările din corpul uman. Totuşi, doar persoanele cu o înaltă realizare sunt capabile să simtă schimbările
subtile din lumea exterioară în propriile lor trupuri.
În acel moment, plecarea bătrânilor vrăjitori împreună cu tânărul lor ucenic devenise inevitabilă;
deoarece cursul natural al evenimentelor ajunsese în acest punct, tot ce puteau face cei patru taoişti era să se
adapteze. Deşi Wang Liping nu era atât de realizat precum bătrânii maeştrii, era tânăr şi devenise deja „un mort
viu”, astfel că ar fi fost ceva pozitiv pentru dezvoltarea sa să treacă prin asemenea vitregii ale sorţii.
Din câte se pot spune din însemnările scrise, cultura chineză a existat de mii de ani, iar principala sa
componentă era, evident, cultura taoistă. Totuşi, în timpul lungii perioade de feudalism, esenţa culturii taoiste a
fost în mod oficial suprimată de nenumărate ori. De ce? Deoarece taoiştii ştiau prea multe despre cer, pământ şi
rasa umană, astfel că erau greu de dominat.
Când dinastia Qin (Ch’in) a unificat China (în secolul al treilea î.Hr.), mai întâi a unificat cultura
chineză. Toate povestirile şi documentele care nu erau scrise de oficiali ai acestei dinastii au fost arse, savanţii
au fost suprimaţi, cărţile au fost distruse. Tot ce a mai rămas erau cărţi despre medicină, divinaţie şi silvicultură.
Oricine dorea să studieze trebuia să fie instruit de un oficial guvernamental. Această idee de a transforma
oficialii guvernamentali în educatori a fost o invenţie semnificativă, iar de atunci a fost adoptată de către
conducători.
Există un fenomen caracteristic notabil în dezvoltarea culturii chineze. După cum se cunoaşte, orice
obiect ce există în spaţiu trebuie să aibă şi latitudine, dacă are longitudine. Corpul uman are şi el longitudini şi
latitudini, după cum am spus mai devreme. Aceste cărţi străvechi aveau şi ele longitudini şi latitudini; doar
cărţile longitudinale au supravieţuit, în timp ce cărţile latitudinale s-au pierdut. Aceasta s-a întâmplat deoarece,
după ce împăratul dinastiei Qin a ars cărţile, dinastia Han ce a urmat preţuia doar confucianismul, astfel că
clasicii confucianişti „longitudinali” au fost păstraţi, în timp ce cărţile „latitudinale” bazate pe gândirea taoistă
au înflorit în rândul populaţiei. Toate aceste cărţi latitudinale se ocupau de punctele strategice ale cerului,
pământului şi omenirii; iar acestea erau supuse interdicţiilor guvernamentale.
Fenomene similare au continuat să apară de-a lungul istoriei. Din punctul de vedere al clasei
conducătoare, era prea periculos să permiţi ţăranilor să obţină cunoştinţe de astronomie, geografie, calcule,
ştiinţă militară. Asemenea cărţi ar putea cu greu fi numite superstiţioase; conducătorii feudali ştiau la ce se
referă ele, şi aveau propriile lor motive pentru a interzice asemenea cărţi.
Un exemplu notabil în acest sens este interzicerea Hărţilor imprimate pe spate, menţionate mai
devreme. La origine un manual de previzionare, această carte a reprezentat un secret de stat; era inaccesibilă nu
doar ţăranilor, ci şi oficialităţilor sub un anume rang. În cele din urmă, într-un fel a ajuns şi la populaţie, şi în
ciuda interzicerilor oficiale oamenii au continuat să păstreze copii secrete. Când Zhao Pu, primul ministru al
întâiului împărat al dinastiei Song a făcut un memoriu cu această problemă, împăratul i-a răspuns: „Nu este
nevoie să înmulţim prohibiţiile şi interdicţiile. Doar strică ordinea interioară a cărţii.”
Mai târziu, când aceste copii stricate au circulat în societate, cu cât cartea era citită mai mult, cu atât
confuzia creştea. Astfel, chiar dacă toată lumea cunoştea importanţa Hărţilor imprimate pe spate, foarte puţini
oameni înţelegeau cu adevărat conţinutul său.
71
Un alt exemplu este cazul lui Liu Ji, general remarcabil din timpul dinastiei Ming. Priceput în
astronomie, ştiinţa militară şi calcule, Liu l-a ajutat pe fondatorul dinastiei Ming să smulgă China înapoi din
mâinile hanilor mongoli. El a proiectat şi oraşul capitală extins. Pe patul de moarte, Liu i-a ordonat fiului său să
predea guvernului toate cărţile sale de astronomie. Exista de fapt şi un edict imperial ce interzicea oamenilor să
păstreze asemenea cărţi, studiul particular al astronomiei fiind prohibit. Aceasta arată că aceste cărţile taoiste nu
erau lucruri superstiţioase fără valoare.
Astfel că aceste comori ale culturii taoiste au fost în mod repetat suprimate în contul schimbărilor
politice, de-a lungul vremurilor. Un număr relativ mic de texte au supravieţuit, transmise de diferite linii
descendente şi tăinuite în peşteri secrete, adânc în munţi. Este ca un secret transmis în familie, de fapt o metodă
de păstrare a culturii, făcută astfel din lipsa unor alternative posibile. Este lăudabil că esenţa culturii chineze a
fost păstrată şi transmisă în acest mod, sub acest aspect; dar este şi lamentabil că transmiterea şi dezvoltarea
culturii chineze au fost constrânse puternic în acest mod.
În acest moment al poveştii noastre am ajuns către sfârşitul anilor ’60, când un imens val de distrugere
culturală a înghiţit întreaga Chină. Inimile celor trei vrăjitori şi a tânărului lor ucenic erau pline de o tristeţe fără
limite.
Cei patru taoişti plecară într-o noapte, foarte târziu, pe un vânt rece şi tăios, o noapte cu un cer acoperit
de nori întunecaţi. După ce şi-au prezentat omagiile, în mod simbolic, adepţilor spirituali ai cerului şi
pământului, ascunzând plăcile memoriale ale străbunilor lor spirituali şi adunându-şi celelalte lucruri, ei plecară
în secret, în adâncul nopţii, luând cu ei doar lucruri de strictă necesitate.
Marele maestru în vârstă de optzeci şi şase de ani, Călătorul Infinitului, puternic şi iute de picior, preluă
conducerea. Călătorul Liniştii Pure şi Călătorul Vidului Pur îl urmau, împreună cu Wang Liping. Împreună, cei
patru dispărură în întuneric, către necunoscut.
Învăţătorii şi discipolul lor înaintau fără să se oprească. Folosind tehnicile de mers taoiste, cei trei
bătrâni vrăjitori mergeau atât de repede încât Wang Liping, în ciuda tinereţii sale, abia putea să ţină pasul cu ei.
Văzându-l pe tânăr cu respiraţia întretăiată bătrânii se opriră şi îi spuseră să meargă singur, în timp ce ei
se vor odihni. Îi spuseră să-i aştepte peste circa două ore sub un copac înalt undeva pe drum. Înainte să termine
de vorbit, bătrânii vrăjitori se întinseseră deja.
Închipuindu-şi că marele maestru şi cei doi mentori erau, la urma urmei, bărbaţi în vârstă, Wang Liping
se gândi că putea totuşi să-i lase să se odihnească în timp ce el avea să meargă să-i aştepte mai jos, pe drum.
Călătorind cu paşi rapizi în întuneric, în două ore Liping acoperise mai mult de zece mile, când văzu un copac
uriaş pe o coastă de deal.
Mergând drept către copac, când se pregătea să se aşeze pentru a se odihni puţin, Liping auzi, pe
neaşteptate, un hohot de râs: „Puturosule! Noi trei ne odihnim aici de ceva vreme!”. Dintr-o dată, Liping se
simţi ruşinat şi stânjenit. Erau cei trei vrăjitori!
După ce îl puse să se aşeze, Călătorul Liniştii Pure îi spuse: „Pentru a călători prin ţară este absolut
necesar să cultivi lucrul referitor la mers. Altfel vei pierde timp şi energie atunci când mergi. În felul în care
mergi tu, oricine ar fi complet epuizat sau incapabil să continue după ce a traversat abia câţiva munţi.
Deşi acest mers reprezintă muncă externă, mai întâi trebuie să ai o fundaţie practică autentică în munca
internă, astfel încât să poţi folosi atenţia şi gândul pentru a-ţi ridica trupul ca să fie uşor precum o pană. Doar
atunci te poţi mişca repede ca fulgerul atunci când trebuie să te deplasezi. Adaugă munca de echilibrare şi
circulaţia naturală pe care deja le-ai învăţat; apoi, cu fiecare cincisprezece, douăzeci şi şaizeci de kilometri pe
care îi parcurgi, te aşezi pentru o vreme, îţi odihneşti picioarele, îţi relaxezi muşchii, îţi circuli energia şi îţi
cultivi spiritul. În acest fel poţi continua să mergi fără să oboseşti”. Călătorul Liniştii Pure îl învăţă pe Liping
unele tehnici concrete, pe care Liping le asimilă pentru a le practica din ce în ce mai mult pe drum, pe măsură ce
înaintau, învăţând treptat arta mersului.
72
Mentorul îl învăţă pe Liping şi metode de determinare a direcţiei şi locaţiei. Când lucrezi la nivelul
vehiculului inferior, determini direcţia raportându-te la lună şi stele, şi determini locaţia raportându-te la
caracteristicile peisajului, precum munţi, râuri, stânci, copaci, case şi altele.
Când lucrezi la nivelul vehiculului mijlociu, este posibil să determini direcţia şi locaţia chiar şi într-o
noapte foarte întunecată; metoda implică activarea ciclului minor în interiorul corpului, în timp ce te odihneşti
pentru a localiza poziţia lunii, apoi deschiderea ochiului ceresc şi examinarea peisajului în toate direcţiile pentru
a determina poziţia.
Când ajungi la nivelul vehiculului superior, nimic din toate acestea nu mai este necesar; trebuie doar săţi
urmezi intuiţia, care nu este altceva decât spiritul tău originar.
Mai mult, aceste trei nivele ale cerului, pământului şi umanităţii privesc toate fenomenele şi toate
fiinţele. Cu cât urci mai mult, cu atât metodologia devine mai profundă, şi totuşi mai simplă în structură. Acesta
este motivul pentru care se spune că Calea este de o simplitate naturală.
În acest caz, scopul călătoriei a fost evitarea calamităţii şi haosului, doar pentru a găsi pacea şi siguranţa.
Pe tot parcursul drumului, ori de câte ori apărea o ocazie, cei trei vrăjitori îl învăţau pe Liping un exerciţiu
practic. În anumite ocazii când aveau şansa de a se odihni într-un loc liniştit, maeştrii îi explicau despre scrierile
clasice şi îi recitau texte, mergând, pas cu pas, din ce în ce mai profund, până când Wang Liping a fost capabil
să înţeleagă destul de mult din teoria taoistă.
O dată, când cei patru se odihneau, „micuţa carte roşie” a lui Wang Liping alunecă de pe căciula sa, iar
el nu o ridică. Mentorul îi spuse: „Ai face bine să o ridici şi s-o pui la loc. Ea reprezintă acum un talisman ce-ţi
protejează viaţa, un paşaport!”
Liping nu înţelese, astfel că mentorul continuă: „În cele trei tărâmuri joase toată lumea are nevoie de un
talisman protector, deoarece oamenii nu-şi pot controla propriul destin şi nu sunt stăpânii lor înşişi. Noi
călătorim acum în nivelul inferior al celor trei tărâmuri, astfel că trebuie să ne bizuim pe acest obiect, această
micuţă carte roşie, pentru a ne tăinui. Când ai atins nivelul de mijloc al celor trei tărâmuri ai devenit stăpân pe
propriul tău destin, şi atunci nu mai ai nevoie de acest «talisman protector».”
Pe măsură ce înaintau, cei trei vrăjitori şi tânărul lor ucenic evitau oraşele, îndreptându-se către satele
de munte şi zonele sălbatice. Când erau însetaţi şi înfometaţi, mai întâi Wang Liping îi punea pe bătrâni să se
odihnească, apoi mergea singur să caute apă de băut şi ceva de mâncare. Uneori Liping şi bătrânii maeştri se
dădeau drept refugiaţi ce încercau să scape de foame, cerşind din sat în sat pentru hrană de orice fel. Când
vremea devenea extrem de rece, ei găseau un loc unde să se adăpostească de vânt şi zăpadă. În acest fel, câteva
luni trecură ca într-o clipă.
Într-o zi, ajungând la picioarele unui munte, cei patru călători văzură că se făcea târziu şi va începe să
plouă. Marele maestru sugeră că ar trebui să găsească prin apropiere un loc unde să se aşeze. Cercetând zona,
găsiră în final o micuţă aşezare de o duzină de case adăpostite sub un versant de munte.
Era un orăşel tăcut şi rustic; majoritatea caselor erau făcute din mormane de pietre cu acoperiş de paie.
Reşedinţa districtului şi garnizoana comunei erau destul de departe, cărările montane erau greu de circulat şi
foarte puţini membri ai Partidului ajungeau vreodată pe acolo. Deşi ţăranii erau şi ei membrii ai comunei, ei
trăiau în familii largi, în care cei mai în vârstă aveau încă o poziţie destul de însemnată.
Exista în sat o micuţă zonă unde se afla o piatră de moară sub un copac înalt. Părea a fi un loc de
adunare a comunităţii. Mergând prin sat, cei trei bătrâni vrăjitori îşi puseră bagajele pe piatra de moară şi se
aşezară pentru a se odihni în timp ce Liping se învârtea prin împrejurimi. Curând, o ceată de copii începu să se
adune. Puţini oameni veneau vreodată în acest sătuc izolat de munte, astfel că apariţia acestor patru străini era
un eveniment major.
Văzând sărăcia evidentă a acestui sătuc, hainele zdrenţuite ale sătenilor şi privirile înfometate ale
copiilor, cei trei bătrâni taoişti fură dintr-odată înduioşaţi. Când mulţimea copiilor crescu, Călătorul Infinitului
73
uită de oboseala drumului şi îi sugeră Călătorului Liniştii Pure că ar trebui să-l pună pe Wang Liping să facă un
spectacol pentru a-i distra pe săteni.
Călătorul Liniştii Pure fu de acord, şi următorul lucru pe care îl făcu fu să bată un gong spart. Dintrodată
întreg satul fremătă - rareori se petrecea vreun eveniment captivant pe acolo. Luându-i de braţ pe bătrâni
şi cărându-l pe tânăr ei se înghesuiră în jurul celor patru străini, nerăbdători să vadă ce fel de spectacol vor juca.
Călătorul Liniştii Pure făcu plecăciuni cu mâinile împreunate către toţi cei prezenţi ca un strigător de
bâlci exprimând recunoştinţa pentru bunătatea lor: „Vrem să scăpăm de foamete şi nu avem nimic deosebit cu
noi. Abia am învăţat câteva iscusinţe mici pentru a câştiga ceva mâncare. Astăzi vă vom prezenta un spectacol
ca mulţumire pentru generozitatea voastră.”
Văzându-i pe cei trei bătrâni fără adăpost la o vârstă atât de înaintată, sătenii fură plini de compătimire.
Ei simţeau simpatie şi faţă de tânăr, care părea a fi băiat bun. Aceşti ţărani de la munte era oameni simpli, şi
câţiva le oferiră celor patru străini locuri unde să stea şi mâncare. Călătorii taoişti, învăţătorii şi ucenicul, fură
extrem de mişcaţi de ospitalitatea lor.
Fără a avea nevoie să i se spună Wang Liping se duse deja în mijloc, făcând o plecăciune adâncă şi
mulţumind tuturor pentru bunăvoinţă. Apoi luă o poziţie de vigilenţă maximă, plin de demnitate, chiar
copleşitor, încât cu toţii fură uimiţi de cel pe care ei îl credeau ca fiind doar un învăţăcel tăcut. Liping începu
apoi o prezentare de lovituri rapide cu picioarele şi pumnii, joc de picioare, executând o întreagă practică ce le
luă privirile tuturor şi smulse ropote de aplauze.
Treptat Wang Liping încetă până deveni nemişcat; apoi, uşor, el intră într-o altă postură, cu mâinile
poziţionate ca şi când ar ţine o minge, pe care începu să o rotească pe tot trupul său. În scurtă vreme păru, de
fapt, că era ceva în mâinile sale; părea ca şi când ar fi de mărimea oului unei găini, strălucind, luând privirea
mulţimii. Cu toţii făcură ochi mari, întrebându-se dacă vedeau ceva cu adevărat. Dar mingea de foc nu dispăru.
În schimb, crescu din ce în ce mai mare, devenind din ce în ce mai frumoasă în timpul acestui proces, precum o
minge colorată dansând în mâinile lui Wang Liping.
În acel moment, Liping făcu un fel de joc de picioare care nu era vizibil clar, în timp ce mingea colorată
începu să înconjoare corpul. Uluiţi, sătenii izbucniră în aplauze, şi tocmai când se minunau de aceasta, îl văzură
pe Wang Liping că îşi scutură mâinile, transformând, într-un fel, mingea, în trei mingi. Acum avea câte o minge
în fiecare mână, şi o a treia atârnând suspendată în faţa sa la nivelul abdomenului. Apoi cele trei mingi se
învârtiră în jurul său, apărând ca o fâşie colorată înfăşurându-i corpul, făcând un sunet ca vântul şoptind. Cu
toţii fură muţi de uimire şi încântare.
O clipă mai târziu, fură nouă mingi colorate ce se învârteau, încercuind întregul trup al lui Wang
Liping, rotindu-se vertical şi orizontal, uluind întreaga mulţime. Chiar şi bătrânii vrăjitori, văzând realizările lui
Liping, dădură din cap şi zâmbiră imperceptibil.
Dintr-odată Wang Liping se opri, iar mingile colorate dispărură într-o clipită. Coborându-şi încet braţele
dinspre piept şi deschizând ochii, Liping îşi încheie exerciţiul. Întreaga mulţime de săteni se dezlănţui. În acea
zi chiar că ochii lor fuseseră deschişi!
Cititorul şi-a dat seama deja că acestea erau „sferele mentale ale celor opt trigrame” învăţate de Wang
Liping de la mentorul său. Ceea ce este minunat în legătură cu aceste sfere nu este frumuseţea lor vizuală, care
plăcuse sătenilor, ci funcţia lor specială.
Această funcţie este cunoscută drept „distribuirea corpului”. De îndată ce apare o minge colorată, corpul
a fost deja introdus înăuntru, deşi acest „corp” este invizibil. Când Wang Liping a fost văzut manevrând mingea
colorată, în realitate el făcea masaj unei anumite părţi din corp.
Sferele mentale ale celor opt trigrame au o altă funcţie extraordinară, şi anume, ele pot fi folosite ca
mijloace pentru a trimite impresii mentale reale pe distanţe extrem de mari. Deoarece „sinele” este în minge,
74
mingea este o hologramă; totul din sine se află înăuntru, şi are viaţă, gând şi spiritualitate ca şi sinele. Oamenii
obişnuiţi nu au cum să înţeleagă acest aspect.
„Informaţia” de care vorbesc oamenii din zilele noastre şi „impresiile reale” de care amintesc strămoşii
nu reprezintă acelaşi lucru; ele nici măcar nu fac parte din aceeaşi ordine a realităţii şi nu ar trebui confundate.
Cheia aici o reprezintă cuvântul „impresie”, care separă lumile însufleţite de cele neînsufleţite, şi universul celor
trei tărâmuri de mijloc de cel al celor trei tărâmuri joase.
Observându-l pe acest tânăr şcolar distins efectuând asemenea trucuri, sătenii se mirară văzându-l acum
într-o postură diferită.
Apoi, Călătorul Liniştii Pure veni în faţă şi efectuă un mic număr pentru a întreţine captivarea
oamenilor. Spre surprinderea lor, sătenii văzură cât de puternică era tehnica sa de artă marţială. Mai mulţi tineri
aduseră o piatră uriaşă şi îl întrebară pe bătrân dacă poate s-o spargă. Văzând entuziasmul sătenilor, Călătorul
nu refuză. Mai întâi, el făcu câteva mişcări, îşi crescu energia combinată a organelor sale interne, iar apoi îşi
coborî mâna cu forţă, cu un strigăt puternic. Crăpând cu un sunet înfundat, piatra se sparse în mai multe bucăţi.
Sătenii fură uluiţi. Tinerii ce aduseseră piatra examinară mâna Călătorului, văzând că era la fel ca a unui om
normal, neavând nimic neobişnuit. Acest bărbat de 76 de ani era capabil încă să uimească.
Wang Liping a fost şi el profund impresionat văzând puterea neobişnuită a mentorului său. El ştia cât de
periculoase puteau fi mâinile Călătorului, deoarece, odată, cu ocazia unei sesiuni de luptă liberă, bătrânul îl
lovise. În ciuda echipamentului protector pe care îl purta, tânărul Liping fusese dat înapoi câţiva metri, iar
coastele erau rupte. Marele maestru remarcă ce noroc avusese Liping că purta un echipament de protecţie,
deoarece o persoană obişnuită ar fi putut chiar muri de la o asemenea lovitură puternică.
Tinerii săteni îl înconjurară pe Călătorul Liniştii Pure, dar când un bătrân din mulţime veni în faţă, ei îi
făcură loc imediat. Bătrânul spuse: „Se face târziu. Să-i lăsăm pe aceşti oameni să se odihnească şi să mănânce!
Mergeţi cu toţii acasă!” Apoi se întoarse către cei patru străini şi îi invită politicos să petreacă noaptea în
hambarul brigăzii de producţie.
Clădirea era simplă, neavând în ea decât echipamente agricole, fiind destul loc de dormit. Mai mulţi
copii care continuaseră să se agaţe de ei aduseră fân şi-l împrăştiară pe podea. Vârstnicul satului luă o lampă de
pe perete şi o puse pe un stand de piatră înăuntrul camerei. Apoi se aşezară cu toţii pe fân şi începură să discute
despre tot felul de lucruri.
Curând, oamenii începură să sosească, unul după altul, aducând daruri de hrană, prăjituri din orez şi supă
de vegetale. Cerându-şi scuze pentru simplitatea hranei lor, vârstnicul satului îi invită pe călători să mănânce.
Aceştia nu refuzară; erau zile întregi de când nu mai avuseseră o mâncare atât de bună. Ochii tânărului Liping
erau deja roşii când începu să mănânce.
După o vreme câţiva oameni le trimiseră călătorilor alimente uscate sau câţiva bănuţi. Toţi cei patru
taoişti le spuseră celor ce veniseră să-şi ia darurile înapoi. Văzând aceasta, vârstnicul satului le spuse celorlalţi
că ar trebui să meargă la casele lor şi să-i lase pe călători să se odihnească.
Ca din senin, izbucni o furtună violentă. Maeştrii taoişti şi ucenicul stinseră lampa şi se aşezară în
meditaţie înainte de a se culca.
Aceasta este o ilustrare a modului în care se derula viaţa către sfârşitul anilor ’60. Iată-i pe cei patru
Transmiţători ai ştiinţei taoiste, rămaşi fără adăpost ca urmare a unei furtuni a dezbinării civile - care nu aveau
încotro decât să-şi ascundă propriile identităţi, să se deghizeze şi să scape fugind către zonele muntoase şi de
ţară, mâncând pe vânt şi dormind pe pajiştile ude, jucând spectacole pe străzi şi cerşind mâncare prin sate.
Cu toată China cufundată în răvăşeală, destui oameni păreau că o iau razna; cultura era distrusă,
afacerile erau subminate. Era o tragedie pentru oameni. Aceasta era o perioadă extrem de critică, urmând
reconstrucţia din anii ’50 de după război. În timp ce multe naţiuni se dezvoltau în zone precum economia,
75
cultura şi guvernul, China intră într-o dezorganizare; echilibrul său era distrus, creativitatea se pierduse,
fundaţia sa sănătoasă era grav afectată.
O, China! Când ai avantajul terenului, îţi lipseşte momentul prielnic; când ai momentul prielnic, îţi
lipseşte armonia! Cum ai putea să nu cazi, cum ai putea să nu fii învinsă, cum ai putea să nu fii săracă!
O, China! Ai o măreaţă înţelepciune, care îi uimeşte pe oamenii din Vest! Dar ai şi o mare naivitate care
îi face să râdă pe cei din Vest!
Un faimos om din Vest spunea odată că lucrul de care se teme cel mai mult este trezirea acestui gigant
adormit din Est. Acum se pare că acest gigant s-a trezit, dar este încă ameţit ridicându-se, angrenat instabil în
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu