DESCHIZAND POARTA DRAGONULUI 20

Qigong

Taoiştii au urmat această linie de gândire în investigaţiile şi practicile lor. Prin

cultivare, ei preiau controlul ratei de apariţie a acestor imagini în creier, apoi le proiectează în afara creierului

pentru a le observa în mod clar, în final retrăgându-le. Drumul acestei proiecţii şi retrageri reprezintă

deschiderea către ochiul spre cer.

Metoda antrenării pentru deschiderea către ochiul spre cer mai este numită şi „desenarea liniei esenţei”.

Modul în care se efectuează acest lucru este următorul: după adunarea minţii, şederea în linişte, aranjarea

corpului şi armonizarea respiraţiei, se ridică capul şi se priveşte înainte, aducând încet viziunea îndepărtată prin

intermediul luminii spiritului, aducând-l în „deschidere”, apoi mai adânc în „ochi”, apoi şi mai adânc în „cer”.

Apoi se foloseşte lumina spiritului pentru a-l trimite repede înapoi, proiectându-l cât mai departe posibil,

trimiţând-ul chiar către linia orizontului. Acest lucru se repetă de două ori; apoi, în final, lumina este colectată

în locul „cerului”. „Cerul” mai este numit şi „oglinda temporalului”şi este o suprafaţă reflectivă; lumina

spiritului este reflectată din acest loc.

116

După aceea, se poate practica gândirea structurată intenţională în creier, gândindu-te în mod intenţionat

la o scenă, un obiect, ceva frumos. Lucrul construit în minte are formă dar nu are substanţă. Apoi îţi închizi

ochii şi priveşti în faţă, proiectând imaginea în afară prin deschiderea ochiului către cer, propulsând-o prin

energie rafinată. Când începi pentru prima oară să practici acest lucru, pare ca şi cum nu se întâmplă nimic; nu

există nici formă nici substanţă, nimic vizibil. În cele din urmă apar treptat nişte imagini. Pe măsură ce puterea

internă creşte, aceste imagini devin treptat mai complete, clare şi definite cu precizie. Ele pot fi şi modificate,

mai departe sau mai aproape, şi pot fi mărite sau micşorate ca dimensiuni. Deşi imaginile sunt acolo, dacă vei

încerca să le „apuci” nu vei găsi nimic.

După ce linia esenţei este trasată şi deschiderea ochiului către cer se extinde, este posibil să proiectezi şi

să cuprinzi forme şi lumină; gândurile şi spiritul vital pot atunci fi trimise în afara creierului în univers, în afara

corpului, extinzând la infinit gama de activităţi a gândului şi spiritului. În acest punct, capacitatea oamenilor de

a simţi lumea exterioară nu este la fel ca înainte; ei pot simţi lucruri ce nu pot fi simţite cu cele cinci organe de

simţ ale oamenilor obişnuiţi. Vederea penetrantă şi vederea interioară sunt exemple de capacităţi ce se pot

dezvolta prin acest gen de antrenament. Când practicanţii ajung la acest nivel, lumea pe care o percep este

destul de diferită de lumea percepută de oamenii obişnuiţi; modul lor de gândire şi vorbire este de asemenea

evident de diferit. Modul în care practicanţii taoişti văd universul este mai bogat, mai complet şi mai profund

decât cel al oamenilor obişnuiţi; percepţiile lor sunt mai apropiate de natura fundamentală a lucrurilor.

La acest nivel, practicanţii îşi dau seama că există de fapt patru moduri de existenţă a universului, şi

aceste patru moduri interacţionează. Ele sunt: existenţa atât în formă cât şi în substanţă, în formă dar nu în

substanţă, în substanţă dar nu în formă, şi în formă şi în substanţă. În viziunea practicanţilor taoişti, limitarea

universului oamenilor obişnuiţi la percepţiile prin cele cinci simţuri reprezintă o dovadă de îngustime a minţii;

chiar dacă şi-au extins lumea sensibilă cu ajutorul instrumentelor ştiinţifice moderne, ele sunt încă limitate de

graniţele unui cadru îngust.

Gândul poate fi transformat din fără formă şi imaterial în cu formă şi substanţă. Poate fi făcut şi să aibă

atât formă cât şi substanţialitate.

Gândul poate fi proiectat fără utilizarea cuvintelor, scrisului sau altor mijloace obişnuite, prin

intermediul luminii spiritului. Oamenii pot astfel simţi dincolo de spaţiu şi timp.

Lăsând la o parte capacităţile extraordinare manifestate spontan de corpul uman, conform istoriei

grupării Porţii Dragonului din cadrul Taoismului Realităţii Complete, procesul ascensiunii conştiente la acest

stadiu prin cultivarea corpului uman a fost formulat într-un sistem complet de principii şi practici cu cel puţin o

mie de ani înainte.

Civilizaţia umană evoluează, dar deşi a progresat în unele privinţe, a regresat în altele. Oamenii din

aceste vremuri nu i-au depăşit, în mod necesar, pe cei din vechime, în toate privinţele. Zhang Guo, unul din cei

Opt Nemuritori, a înţeles profund acest model; el obişnuia să călărească invers pe un măgăruş, fiind cu faţa

către posterior, indicând scopul său de a învăţa de la oamenii din trecut ce atinseseră realizări mult mai înalte.

Wang Liping a practicat şezând în peştera Străbunului Lu pentru a găsi locaţia exactă a câmpului

inferior de elixir din corpul uman când se afla în acel loc. După multe zile de observare experimentală, toţi patru

au simţit clar linia cultivării vieţii ridicându-se încet, stabilindu-se la 1,3 inci (aproximativ 3,3 cm) dedesubtul

ombilicului. Când au practicat în Wushun, câmpul inferior de elixir se găsea puţin mai jos. Wang Liping deja

realizase corespondenţa dintre corpul uman şi pământ. El înţelesese cât de profundă este filozofia unităţii dintre

Natură şi umanitate; cu ajutorul metodelor de cultivare practică, este uşor să dezvălui secretele corpului uman şi

misterele universului.

 

Câtă vreme a stat la Observatorul Turn, Wang Liping a învăţat o lecţie importantă. Învăţătorii săi în

această privinţă au fost Lao-tzu şi Străbunul Lu. Wang Liping căpătase acum o înţelegere şi mai profundă a

Marii Căi.

117

Calea este cea mai mare comoară a universului şi vieţii umane.

118

13

Ceruri dincolo de cer

Părăsind Observatorul Turn, maeştrii taoişti şi discipolul lor au trecut prin lanţul muntos Qin, peste Râul

Han şi prin Munţii Hambar ajungând în Bazinul Celor Patru Râuri din Siquan.

Pe tot parcursul drumului, munţii erau înalţi şi râurile adânci, cărările erau periculoase şi drumurile

abrupte, dar acestea nu constituiau dificultăţi pentru cei patru călători taoişti. Ei vedeau doar vârfurile înalte,

pantele abrupte, pinii agăţaţi de stânci, păsările cântătoare şi maimuţele jucăuşe. Era ca şi cum s-ar fi aflat în

afara lumii; cu toţii simţeau foarte multă deschidere a minţii.

Intrând în Siquan, ei continuară să urmeze munţii către sud-est. După câteva zile ajunseră la Oraşul

Verde.

Muntele Oraşului Verde este numit astfel întrucât acolo sunt munţi înverziţi ce se unesc în patru colţuri,

dând o formă de perete de oraş fortificat. Este unul din cele zece Aşezăminte la vedere majore ale taoiştilor,

numit Aşezământul deschis al Celor Nouă Camere ale Nemuritorilor Valoroşi. Nemuritorii spirituali de-a lungul

vremurilor, precum Zhang Daoling, Fan Changsheng, Sun Simao, Du Guangding şi alţii au practicat cu toţii

cultivarea în izolare în acest loc. Cei patru călători au vizitat locaţii renumite precum Observatorul Vieţii Lungi,

Peştera Maeştrilor Celeşti şi Valea Norilor Albi, dar nu s-au întâlnit cu alţi taoişti, aşa că părăsiră Oraşul Verde

şi se îndreptară către Muntele sfânt Omei.

Văzut de departe, Omei este foarte împădurit, nedesluşit în ceaţă, învăluit într-un fel de atmosferă sacră.

Are trei vârfuri superbe, distingându-se clar, ce fac o impresie extraordinară. Numele „Omei” ce înseamnă

„Sprâncene frumoase” vine de la forma înclinată a muntelui, delicată şi lungă, minunat de frumoasă. Omei este

unul din cele treizeci şi şase de Aşezăminte la vedere ale taoismului; este denumit Aşezământul deschis al

Spiritualităţii Imateriale, şi, de asemenea, Muntele Spiritului, Cerul Minunii. Este de asemenea unul din cei

patru munţi speciali ai budismului, cunoscut în această tradiţie drept Muntele Luminii Radiante.

Urcând calea spre vârful muntelui cei patru călători descoperiră că toate templele şi sanctuarele fuseseră

jefuite şi devastate. Cei trei bătrâni simţiră durere când văzură distrugerile. Marele maestru îi spuse lui Wang

Liping că Omei fusese locul sacru al budismului, cu o sută de temple şi sanctuare, mari şi mici, întinse pe tot

muntele. Muntele este un loc al manifestării sensibile a faimosului budist Bodhisattva Samantabhadra, Fiinţa

Pură Iluminată Universală. Au existat mulţi călugări realizaţi şi maeştri Chan în temple, cu o înţelepciune şi

iluminare deosebită, care au practicat foarte profund budismul. În trecut, spunea marele maestru, într-o ocazie el

îşi adusese în acest loc discipolii, Călătorul Liniştii Pure şi Călătorul Vidului Pur, şi discutase despre budism şi

taoism cu stareţii pentru a-şi îmbunătăţi cunoaşterea, descoperind că existau foarte multe puncte comune.

Acum, când dezastrul se abătuse asupra acestui loc, el nu avea nicio idee unde ar fi putut pleca marii maeştrii

budişti, sau dacă erau în siguranţă.

Chiar de la întemeierea Taoismului Realităţii Complete a fost eliminat sectarismul şi a fost pus accent pe

uniunea celor trei învăţături ale confucianismului, taoismului şi budismului. Lucrările taoiste mai târzii includ

ceva din vocabularul budist. Atât taoismul cât şi budismul, ca şi culturi orientale, au principii şi doctrine

comune; cu cât mai mare este nivelul la care ajunge cineva, cu atât mai mici sunt diferenţele dintre ele.

Întrucât se aflau pe pământ budist, marele maestru îl învăţă pe Wang Liping ceva despre budism, pentru

a-l introduce în subiect, pentru un studiu mai aprofundat ulterior.

 

„Buddha” înseamnă „Cel Trezit”. „Trezirea” are trei înţelesuri: trezirea proprie, trezirea celorlalţi şi

îndeplinirea trezirii şi acţiunii. O persoană care a atins aceste trei feluri de trezire este numit un Buddha. A

atinge starea de Buddha înseamnă a fi conştientizat tot ce ţine de univers şi viaţa umană.

119

Budismul a început acum 2.500 de ani în India, fiind întemeiat de Shakyamuni, al cărui nume înseamnă

„Înţeleptul din Clanul Shakya”. Născut într-o familie regală, Shakyamuni a fost prinţul regal, talentat şi

inteligent. A avut şi o soţie. A trăit toate plăcerile vieţii, incluzând glorie, avuţie, poziţie, reputaţie şi plăceri

naturale, dar ştia că toate acestea nu erau decât lucruri temporare, care vor dispărea inevitabil şi nu pot dura

pentru totdeauna. El dorea să înţeleagă cauza şi motivul acestui fapt, pentru a găsi o cale de a scăpa de

nenorociri şi dureri pentru a transcende naşterea şi moartea. În acest scop el a renunţat la bogăţie şi poziţie

socială, la faimă şi câştig, la autoritate şi rang, la ataşamente emoţionale – toate aceste lucruri care de obicei îi

ţin pe oameni în strânsoarea neliniştilor – şi şi-a părăsit casa la vârsta de douăzeci şi nouă de ani pentru a

practica cultivarea spirituală, trecând prin diferite discipline ascetice. După şase ani el s-a aşezat în final sub un

copac bodhi pentru a medita în tăcere, căutând în profunzime până s-a trezit şi a atins iluminarea. Buddha a

vorbit de patru adevăruri – suferinţa, cauza ei, eliminarea ei şi modalitatea de eliminare. Nirvana este cel mai

înaltă stare ideală ce poate fi atinsă prin cultivare.

După ce Buddha a decedat, budismul s-a răspândit pe scară largă şi s-a împărţit în multe grupări, cele

mai importante fiind budismul Theravada şi budismul Mahasanghika. Mai târziu budismul Mahasanghika s-a

împărţit din nou, în budismul Mahayana şi Budismul Hinayana. Budismul Hinayana pune accent pe cultivarea

individuală pentru a atinge starea de arhat, transcenzând naşterea şi moartea. Budismul Mahayana consideră că

învăţăturile lui Buddha sunt nelimitate şi spune că toţi credincioşii, numeroşi ca firele de nisip din Râul Gange,

pot deveni ca Buddha. Budismul Mahayana este şi el împărţit în şcoli ale vidului şi şcoli ale fiinţei. O grupare a

budismului Mahayana combinată cu brahmanismul a produs budismul ezoteric, diferit de învăţăturile exoterice

prin caracterul său secret.

Budismul a pătruns în China prin două căi în timpul primului secol al erei noastre. O cale a venit din

vest din India, prin Pakistan, în Afganistan, apoi în regiunea chineză Xinjiang, iar de acolo în inima Chinei, şi

din China în Coreea şi Japonia. Aceasta este tradiţia canonică chineză. O altă cale a fost din India spre Nepal,

sau înspre Tibet, şi apoi din nou în inima Chinei, formând tradiţia budismului tibetan, cunoscut şi sub

denumirea de lamaism.

Tradiţia sudică budistă a venit dinspre Sri Lanka în Tailanda, Burma, Laos, Vietnam şi alte ţări,

incluzând regiunea Yunnan din China. Aceasta este tradiţia Canonul lui Pali.

Începând cu secolul al nouăsprezecelea, budismul a intrat treptat în ţările vestice.

Pe măsură ce Wang Liping îl asculta pe marele maestru vorbind despre istoria budismului îşi dădea

seama cât de familiar îi era acestuia subiectul. Încă de la începutul studiului său asupra Căii, Liping avusese

parte de multe doctrine taoiste. În decursul călătoriei, cei trei maeştri îi clarificaseră de asemenea sursele şi

procesul dezvoltării culturii tradiţionale chineze, bazate îndeosebi pe Canonul Taoist.

Canonul Taoist, în peste cinci mii de pergamente, conţine şaptezeci şi două de subiecte incluzând

astronomie şi geografie, scrieri ale mai multor maeştri, filozofie şi istorie, politică şi doctrine militare,

agricultură, meşteşugărie, cavalerism, arte ale calculării, şamanism, ştiinţă medicală, divinaţie, studierea

fizionomiei şi altele. Bineînţeles, oricare ar fi fost subiectul, din orice dinastie sau eră, marele maestru şi

mentorii săi erau capabili să citeze pe larg, explicând fără limită bazându-se pe scripturi şi texte clasice

canonice, legând totul de Cale. Cei trei vrăjitori erau capabili să recite din memorie, cu fluenţă uimitoare, pasaje

din cele mai importante lucrări. Wang Liping găsi absolut incredibil faptul că minţile acestor trei bătrâni puteau

conţine a asemenea bogăţie uriaşă de informaţie; erau întinse precum oceanul, nesfârşite precum cerul.

În această anume ocazie, Wang Liping îl asculta pe marele maestru continuând să vorbească despre

budism.

După ce budismul a pătruns în China, el s-a amestecat cu misticismul chinez pentru a forma treptat opt

şcoli majore: Şcoala Esenţei Lucrurilor, Şcoala Caracteristicilor Lucrurilor, Şcoala Tiantai, Şcoala Huayan,

Şcoala Ţinutului Pur, Şcoala Ezoterică, Şcoala Disciplinei şi Şcoala Chan.

120

Bineînţeles, în orice ţară a pătruns budismul, el s-a metamorfozat considerabil, dar spiritul său vital

esenţial a continuat.

Suferinţa, cauza sa, eliminarea sa şi modalitatea: acestea sunt cele patru Adevăruri ale budismului.

„Suferinţa” este privită în mod general de către oameni ca fiind dureroasă. Poate că oamenii sunt superiori altor

fiinţe, dar poziţia lor în univers nu este atât de mare, iar ei nu pot evita misterul ciclului naşterii şi morţii.

Buddha şi toate fiinţele vii sunt împărţiţi în zece categorii, patru dintre ele fiind sfinte şi şase fiind obişnuite.

Cele patru sfinte sunt: Buddha, Bodhisattva, Buddha Pratyeka şi arhaţii. Cele şase feluri obişnuite de fiinţe sunt:

îngerii, oamenii, monştrii, animalele, fantomele flămânde şi diavolii. Există fiinţe mai înalte ca oamenii. Fiinţele

umane se nasc ţipând şi mor în ţipetele celor din jur. Opt dureri apar în cursul vieţii umane: durerea naşterii,

durerea îmbătrânirii, durerea îmbolnăvirii, durerea morţii, durerea despărţirii de cei iubiţi, durerea contactului

cu duşmanii, durerea neîmplinirii şi durerea energiei celor cinci lucruri. Cele cinci lucruri sunt materia, senzaţia,

concepţia, acţiunea şi conştiinţa; acestea formează elementele constituente de bază ale fiinţei umane. Cu toate

acestea, fiinţa umană este în mod fundamental goală, deoarece totul din univers este gol, toate fiinţele fiind

produsul cauzelor şi condiţiilor combinate. Dacă există combinaţie, există fiinţare; altfel, nu există – această

fiinţare este condiţionată în mod cauzal. Combinaţia nu are o natură proprie, inerentă, nu are substanţă de bază

– este în mod fundamental goală. Înţelesul adevărului „suferinţă” este de a învăţa oamenii să nu se agaţe de

lucruri exterioare.

Adevărul cauzei suferinţei indică spre sursa durerii şi suferinţei din viaţa umană. Când oamenii nu sunt

iluminaţi şi nu înţeleg lucrurile şi modelele lor, şi nu recunosc că totul din univers este vid, atunci dorinţele şi

poftele lor sunt de nesatisfăcut, astfel că ei îşi atrag necazuri. De aici apare suferinţa. Fără clarificarea cauzelor

suferinţei, nu se poate înţelege tărâmul vidului.

Eliminarea înseamnă procesul şi metodele de eliminare a nenorocirilor psihologice, ieşirea din suferinţă,

transcenderea rutinei obligatorii a vieţii şi atingerea vidului. Prin urmarea unui curs opus celui unei vieţi umane

obişnuite este posibil să practici eliminarea şi astfel să atingi starea de Buddha. În acest proces sunt esenţiale

trei forme de învăţare: disciplina, concentrarea şi înţelepciunea. Când mintea şi obiectele sunt ambele uitate şi

nu se agită nici măcar un singur gând – aceasta este disciplina. Când conştienţa este completă şi clară, limpede

în interior şi exterior – aceasta este numită concentrare. A reacţiona la lucruri în conformitate cu condiţiile

subtile inepuizabile, este numită înţelepciune. Aceste trei învăţături se completează şi se favorizează una pe

cealaltă, fiind ca substanţa şi funcţiunea una pentru cealaltă. Prin cultivarea disciplinei, deoarece vidul nu are

nimic ce să golească, concentrarea produce înţelepciune, ducându-te la transcendenţă. Prin practică pe termen

lung te poţi trezi treptat, dar natura de bază a universului este un întreg indivizibil, astfel că atunci când ajungi la

o anume cheie, experimentezi o mare trezire, o iluminare subită.

Calea este tărâmul la care se ajunge după „stingere”. Prin intermediul nirvanei oamenii transcend

naşterea şi moartea, eliminând tot zbuciumul şi suferinţa şi intră în Ţinutul Pur al Extazului Infinit.

Acest proces este descris de Guanyin:

Mai întâi, în mijlocul auzului, intră în curent şi uită de obiect.

După aceea, intrarea este liniştită; dualitatea mişcării şi nemişcării nu mai apare.

Progresând treptat în acest mod, când nu mai auzi nimic,

auzul ce a încetat nu mai rămâne.

Când eşti conştient că lucrul de care eşti conştient este gol,

Conştienţa goală este în cele din urmă completă.

Când vidul şi ceea ce este vid sunt eliminate,

Naşterea şi moartea nu mai există.

Atunci apare pacea totală, producând dintr-odată transcendenţa;

121

În lume şi dincolo de ea, o lumină sferică pătrunde cele zece direcţii.

Explicând până aici, marele maestru privi la Wang Liping, apoi continuă: „Deja ai experimentat starea la

care se face referire în aceste ultime rânduri; deja ai fost pe tărâmul Extazului Infinit descris de Buddha. Acea

autostradă de lumină pe care ai văzut-o după ce ai murit este de fapt drumul către paradisul Extazului Infinit.

Deja te-ai trezit în budism; în termenii noştri taoişti, noi te numim «un mort viu». Cunoşti acum că există un

asemenea loc în acest univers, dar când, în final, vei ajunge acolo, tot va trebui să continui rafinarea”.

În final, Călătorul Infinitului recită o strofă:

Dacă doreşti să cunoşti cauze trecute,

Observă-le în efectele prezente.

Dacă doreşti să cunoşti rezultatele viitoare,

Observă-le în acţiunile prezente.

Explicaţiile marelui maestru fuseseră extrem de clare pentru Wang Liping; el nu făcu niciun comentariu

şi nu puse nicio întrebare. Principiile budismului şi taoismului coincid; prin propria sa practică Wang Liping

deja demonstrase aceste principii simplu, clar şi pătrunzător. Acum cunoştea doctrina budistă la fel ca pe cea

taoistă. Ascultând deschis şi auzind clar, nu mai trebuia spus ceva în plus; lucrul esenţial în studiu îl reprezintă

aplicarea practică.

Fie că e vorba de budism sau taoism, domeniile cercetării sunt asemănătoare: a transforma

temporalitatea vieţii umane în eternitatea universului, a transforma caracterul finit al vieţii umane în infinitatea

universului. Care este natura universului? Buddha a tras concluzia că este „vidul”, Lao-tzu a tras concluzia că

este Tao sau Calea. Care este cea mai înaltă stare ideală pentru umanitate? Budiştii spun că este intrarea, prin

intermediul nirvanei, în „lumea Extazului Ultim”, taoiştii spun că este realizarea cultivată a „celor trei tărâmuri”

pentru „a atinge nemurirea”. Şi una şi cealaltă sunt la fel de bune.

Această discuţie a marelui maestru a dezvăluit o întreagă nouă lume pentru Wang Liping, un cer dincolo

de ceruri!

În doi ani de călătorie, Wang Liping fusese martor la minuni şi învăţase multe, deschizându-şi ochii şi

dezvoltându-şi cunoaşterea. Predica învăţătorului despre budism de pe Muntele Omei îi mărise lui Wang Liping

simţul imensităţii universului şi vastitatea înţelepciunii. Cine ştie câte bijuterii de înţelepciune există în lume

aşteptând să fie descoperite, câte mistere aşteptând să fie rezolvate!

Majoritatea suprafeţei pământului este acoperită de apă; există oare un continent pierdut sub ape, care a

găzduit civilizaţii strălucitoare cu mult timp în urmă?

Ce secrete ascund piramidele vechiului Egipt?

De ce catedralele creştine au cupole impunătoare?

Oare umanitatea a evoluat din maimuţe ori s-a târât din apă pe pământ?

Mai multe religii spun că omenirea a fost creată de către Dumnezeu. Este acesta mit sau realitate?

Lumea este chiar minunată. Astfel de întrebări erau extrem de captivante pentru Wang Liping. El dorea

să dezvăluie misterele universului şi ale vieţii umane.

 

După o jumătate de zi de discuţii în faţa unui sanctuar cei patru taoişti s-au ridicat în final şi şi-au

continuat drumul către munţi. Cei trei vârstnici nu au mai urmat traseul pe care-l urmaseră în trecut pentru a

urca pe acest munte. În schimb, au ales un loc extrem de abrupt şi inaccesibil pentru a-şi începe ascensiunea.

Wang Liping şi-a dat seama că marele maestru şi mentorii au evitat în mod intenţionat locurile devastării

din temple şi sanctuare de-a lungul căii. Aici, unde oamenii nu au ajuns niciodată, condiţiile naturale ale

mediului erau încă intacte, şi acesta era un ajutor pentru inimile şi spiritele lor. Avea o senzaţie ciudată că ceva

122

era pe punctul de a se întâmpla. Între timp, cei trei vârstnici deja urcau cu sprinteneală, aşa încât Liping îi urmă

fără a avea timp să gândească prea mult.

Croindu-şi drum prin pădure, peste stânci şi prin trecători, nu după mult timp cei patru ajunseră în

mijlocul muntelui. Aici copacii făceau o umbră densă, pârâiaşele de munte clipoceau, flori extraordinar de

frumoase înmugureau şi se găseau din belşug ierburi parfumate. Un grup de maimuţe se adunaseră acolo pentru

a fugi de căldură, unele zbenguindu-se, unele căţărându-se în copaci pentru fructe şi nuci, unele legănându-se şi

zburdând printre crengile aflate la înălţime, unele scărpinându-se de păduchi iar altele luptându-se şi alergânduse

între ele. Aceasta era lumea lor.

Dintr-odată o creangă trosni cu putere iar o umbră întunecată trecu într-o clipită. Dintr-odată năucite,

maimuţele se adunară repede în jurul celor mai vârstnice, puii ascunzându-se la sânul mamelor. Liniştindu-se,

ele priviră să vadă ce se întâmpla. Căpetenia maimuţelor văzu că se apropiau oameni. Scoţându-şi colţii ea

scoase un ţipăt ascuţit şi se îndreptă către locul în care se aflau oamenii. Celelalte maimuţe veniră şi ele,

adunându-se în jurul său.

Văzând că maimuţele se îndreptau către ei, Călătorul Infinitului începu să râdă. Întorcându-se către

tovarăşii săi, el spuse: „Avem noroc că maimuţele ne sunt tovarăşi de drum în călătoria noastră către Omei, dar

ar fi bine să nu le provocăm.” Încuviinţând, ceilalţi îşi strânseră rucsacele cu grijă.

Văzându-i pe cei patru bărbaţi, grupul de maimuţe îi împresură cu îndrăzneală, apropiindu-se de ei cu

urlete puternice. Folosind tehnica de mers rapid cei patru taoişti brusc săriră departe de maimuţele care se

apropiau, aterizând pe un uriaş bloc de piatră aflat la mai mulţi metri depărtare. Pentru o clipă uluite, maimuţele

îi urmăriră în grabă, dar cum ar fi putut să-i prindă?

Wang Liping văzu că maimuţele erau foarte jucăuşe; el aruncă o mână de pietricele ce se rostogoliră

peste stâncă. Crezând că sunt atacate, maimuţele ţipară şi mai tare, avansând cu ferocitate.

Pe măsură ce maimuţele se apropiau, cei patru taoişti urcară în copaci şi începură să sară dintr-un copac

în altul. Maimuţele se urcară şi ele în copaci – erau, la urma urmelor, maimuţe – pentru a continua urmărirea.

Dar acum cei patru oameni nu mai erau de găsit!

Văzând maimuţele păcălite, cei patru taoişti râseră în continuu. Ei observară că maimuţele, în final, au

obosit şi şi-au recunoscut înfrângerea. Apoi cei patru bărbaţi îşi continuară călătoria.

Nu după mult timp ajunseră la piciorul unei stânci ascuţite înaltă de sute de metri, cu mai mulţi copaci ce

se iveau la jumătatea ei şi viţă de vie atârnând. Toţi patru urcară chiar pe faţa stâncii, folosindu-se de viţă,

copaci şi buruieni pentru a se ridica. Când nu întâlneau vegetaţie ei îşi croiau drum în sus agăţându-se de

crăpăturile şi ieşiturile din stânci.

La jumătatea drumului, călătorii auziră dintr-odată o voce spunând: „Uite, am vizitatori dar nu am reuşit

să ies în întâmpinarea lor!” Vocea răsună ca un clopot uriaş, reverberându-le în urechi.

Privind în sus Wang Liping văzu un bărbat al Căii stând acolo, înfruntând vântul, îmbrăcat într-un

veşmânt taoist ce flutura, părând foarte asemănător cu unul dintre nemuritori. Vântul de pe acest munte suflă de

sus în jos, astfel că cel ce putea să-şi proiecteze vocea contra vântului trebuia să fie un om extraordinar.

Într-o clipă cei patru călători ajunseră în vârf. Călătorul de pe munte îi invită în peştera sa, unde se

salutară şi se aşezară.

Se dovedi că el nu era un om obişnuit, ci un taoist din munţi ce trăia în completă izolare pe Muntele

Omei, cunoscut şi numit, în mod respectuos, Călătorul Hoinar pe Nori. La acea vreme el avea o sută

optsprezece ani; în momentul scrierii acestei cărţi el este un bătrân venerabil de o sută treizeci şi nouă de ani. O

dată la trei ani Maestrul Wang Liping îşi face timp pentru a merge să-i facă o vizită.

Călătorul Hoinar pe Nori nu părăsise muntele de cincizeci – şaizeci de ani. El îi spuse lui Wang Liping

că oamenii obişnuiau să vină pe munte călare pe cai sau căraţi de hamali, dar acum ei sunt transportaţi de

123

cercuri cu picioare. Spunând aceasta, el trasă un cerc cu mâna; Liping îşi dădu seama că vorbea despre roţile de

tren. Wang Liping îl invită să coboare de pe munte pentru a vedea, dar bătrânul refuză cu fermitate, insistând că

nu poate părăsi muntele.

Bătrânul taoist, retras din societate, izolat adânc în munţi, nu băga în seama haosul şi agitaţia din lume,

doar practica din toată inima Calea.

Lao-tzu spunea: „Pentru a învăţa, câştigi zilnic; pentru Cale, pierzi zilnic. Pierzând, şi pierzând chiar şi

aceasta, până ce atingi autenticitatea, atunci chiar şi când nu te agiţi totul se îndeplineşte.” Învăţarea intelectuală

este o problemă de a acumula cunoaştere pentru a deveni erudit în toate domeniile. Cultivarea Căii necesită

linişte şi unitate: „Închide gura, închide ochii”, a elimina gândurile haotice. Când nu există dorinţe şi agitaţie

natura ta esenţială este în mod intrinsec clară şi completă, calmă şi liniştită – atunci vei vedea efectele muncii.

În această stare, mintea este precum o oglindă clară, sau ca o lună strălucitoare, reflectând şi iluminând

principiile subtile ale cerului, pământului şi tuturor lucrurilor. De acolo, „vei ştii tot ce se întâmplă în lume chiar

fără a ieşi din casă, văzând cursul Naturii chiar fără a privi pe fereastră”.

Există munţi dincolo de munţi!

Vaşti precum este lumea, cu siguranţă aşa sunt oamenii cu

realizări înalte.

Dreptatea desăvârşită pare a îndura nedreptate; măiestria desăvârşită

se aseamănă neîndemânării; vorba iscusită se aseamănă gângăvelii;

înţelepciunea desăvârşită pare a fi ignoranţă.

Există şi oameni al căror ochi al intuiţiei recunoaşte realitatea şi

care au înfruntat călătorii lungi şi dificile pentru a ajunge la oameni realizaţi

aflaţi pe vârfurile montane îndepărtate şi pentru a se interesa despre Cale

în adăposturi din peşteri. Şi acesta este un caz de fiinţe ce se adună după

preocupări, de oameni împărţiţi în grupuri.

Călătorul Hoinar pe Nori a fost foarte fericit când l-a văzut pe

Wang Liping prima oară. Bătrânul îi povesti ceva ce avusese loc în

trecut. Se întâmpla cu câteva zeci de ani mai devreme, când ţara se afla în

haos, fără vreo luminiţă la orizont. Acesta era exact acel gen de moment

în care oameni noi apăreau pentru a întreprinde planuri cuprinzătoare.

Chiar dacă forţe concurente apăreau şi se luptau una cu cealaltă zi de zi, Muntele Omei rămânea departe

de zgomotul lumii, fiind încă un sălaş al păcii şi liniştii. În fiecare zi preoţii puteau fi auziţi cântând, vechile

clopote sunând valuri de tămâie frumos mirositoare ridicându-se din temple, drumuri înţesate de pelerini.

Călătorul Hoinar pe Nori rămăsese izolat în adăpostul său din peşteră. Ştiind că agitaţia lumii va dura

ceva timp el îşi petrecuse vremea în linişte cultivându-se, mergând adânc în munţi în timpul liber pentru a aduna

flori deosebite, plante, remedii şi fructe sălbatice. Rareori, când izbucnea dintr-odată o furtună, el îşi alegea un

loc pentru a privi haloul de un violet unic al Muntelui Omei. Hoinărind liber pe munţi fără o rută anume,

Călătorul era văzut de puţini oameni şi necunoscut de către cineva anume.

Într-o dimineaţă la răsărit bătea un vânticel blând şi răcoros. Norii de pe munte se subţiaseră iar razele

de soare apăreau şi dispăreau, uneori strălucind, alteori fiind împiedicate de nori.

Călătorul Hoinar pe Nori deja avusese o intuiţie specială în meditaţia din seara precedentă; el ştia că doi

oameni importanţi vor veni să-l caute în acea zi. Ştia că era o problemă de destin, deci nu putea refuza să-i

primească.

În acea dimineaţă Călătorul Hoinar pe Nori stătea în pădure practicând exerciţii de respiraţie când dintrodată

cineva apăru din josul potecii. Bătrânul taoist ştiu că primul dintre vizitatorii săi sosise. Neascunzându-se

şi neacordându-i atenţie bărbatului, el rămase nemişcat cu ochii închişi, cufundat în spirit.

124

Vizitatorul era un bărbat matur în jur de patruzeci de ani, cu un fizic masiv şi un aer distins. Era

îmbrăcat foarte simplu, dar dădea impresia unei mari puteri şi clarităţi.

Văzând un om în vârstă cu o faţă de copil şi păr negru practicând exerciţii energetice în această zona

nelocuită vizitatorul ştiu că nu era un bătrân obişnuit. Mergând drept către Călător, el i se adresă cu respect.

Călătorul îşi deschise ochii încet, revelând o lumină spirituală, o strălucire neobişnuită şi spuse cu un

zâmbet: „Ai venit de departe, ai avut un drum lung şi greu”.

Auzind acestea, vizitatorului îi tresări inima, în mod involuntar. Dar nu dădu niciun semn. „Tu eşti

Călătorul Hoinar pe Nori?”

„Da.”

„Pot să te deranjez şi să-ţi vorbesc despre treburile ţării?”

„Ascensiunea şi căderea naţiunilor sunt responsabilitatea oamenilor obişnuiţi. Eu nu mă pricep la

aceasta, şi mă ascund adânc în munţi. Nu sunt familiarizat cu treburile lumeşti. Cum aş putea vorbi despre

ţară?”

„Ţara se află în criză, iar oamenii sunt necăjiţi. Ai trecut prin atât de multe schimbări ale lumii, atât de

multe urcuşuri şi coborâşuri. Ai văzut multe şi cunoaşterea ta e vastă, cuprinzând cerurile şi pământul. Inima ta

a pătruns sensurile interne ale lucrurilor. Toată lumea a auzit de numele tău, şi toată lumea te respectă. Nu

trebuie să-mi vorbeşti cu respect, ci doar spune-mi ceva.”

„Estul nu e luminos; vestul e luminos. Când s-a înnegurat către sud, iată nordul. Nord-vestul este

puternic; nord-estul este penetrabil. Cu eroism, abilitate şi strategie un plan vast poate fi desfăşurat, o mare

lucrare poate fi realizată. Nu mă deranja pentru detalii.”

Un nemuritor taoist şcolit în munţi şi un mare om al lumii – aici, la răsăritul de pe vârful Muntelui Omei

cei doi aruncară o privire în coordonarea cerului şi mişcarea pământului, în viitorul naţiunii, în prosperitatea şi

declinul poporului. Prezentând doar esenţialul bătrânul vrăjitor vorbi direct la obiect. Vizitatorul său râse cu

plăcere, cu un râs proaspăt şi clar.

La sfârşit bărbatul îi spuse bătrânului taoist: „Instrucţiunile pe care mi le-ai dat au fost extrem de

benefice, dar am atât de multe de făcut încât trebuie să plec acum.” Împreunându-şi mâinile într-un salut de bun

rămas, bărbatul plecă. Călătorul Hoinar pe Nori îl conduse din priviri.

Călătorul merse apoi în alt loc, într-o vale liniştită, pentru a-şi cultiva spiritul, când dintr-odată apăru un

alt bărbat. Acesta avea aproape cincizeci de ani, cu o statură înaltă şi impunătoare, cu spatele drept şi ţeapăn.

Îmbrăcat în ţinută militară, avea un aer încruntat şi sever, cu o privire copleşitoare. Acest bărbat locuise sub

munte mult timp şi deseori urca muntele pentru a hoinări şi a admira priveliştile. În această zi specială şi el

venise în mod intenţionat să caute un nemuritor taoist, deşi nu bănuia că va da peste unul în acest loc.

Cei doi bărbaţi se salutară în mod politicos. Vizitatorul îl rugă pe Călătorul Hoinar pe Nori să-i spună

ceva concret despre situaţia critică din ţară.

Călătorul îl întrebă: „Cum crezi tu că ar trebui să fie condusă ţara?”

Bărbatul răspunse: „După părerea mea, esenţialul se găseşte în lucrarea clasică Marea Învăţătură. Calea

marii învăţături stă în purificarea calităţilor înalte, în apropierea de oameni şi în oprirea în momentul binelui

optim. Toate lucrurile au o rădăcină şi ramuri; toate evenimentele au un început şi un sfârşit. Cunoaşte ceea ce

se află la început şi ceea ce urmează şi te vei apropia de Cale. Să ai o cunoaştere obiectivă, intenţii sincere şi

inima curată, cultivă-te pe tine însuţi, ai grijă de familie şi guvernează ţinutul. Cel mai important lucru din cele

esenţiale este să descoperi tiparele acolo unde încep lucrurile, să priveşti în detalii când se mişcă prima oară

mintea şi atenţia.”

125

„În regulă. Ţara are o ştiinţă reală, uniunea dintre Natură şi umanitate; confucianismul, taoismul şi

budismul se completează unul pe celălalt, dar aceasta este baza tuturor. Doctrina lui Sun Yat-sen a celor Trei

Principii Democratice derivă din aceasta, chiar dacă este un curent nou al unei anumite epoci. Cursul Naturii are

o Cale; cei ce o urmează înfloresc, în timp ce aceia care o încalcă pier. Acesta este un principiu neschimbător.

În ce priveşte treburile ţării, ceea ce a fost de mult timp unit se desface în mod inevitabil, şi tot ceea ce a fost

mult timp separat se uneşte în mod inevitabil; acesta este modul în care funcţionează”.

„Mencius spunea: «Nu există doi sori pe cer, nu există doi legiuitori pentru un popor.» Acesta este

principiul?”

„Împărţire înseamnă doi, unire înseamnă unu. Schimbarea şi evoluţia sunt în flux, curgând pretutindeni.

Ceea ce este cel mai delicat în lume conduce ceea ce este cel mai grosier în lume. Cunoaşte masculinul,

conservă femininul, fii receptiv la lume. Cunoaşte ceea ce este fascinant, dar fii atent şi la micile opinii; fii

deschis către lume.”

Vizitatorul îşi dădu seama că Călătorul îi evaluase în mod minuţios deficienţele. Nu-l lăsa inima să

asculte mai departe, aşa că zise: „Îmi poţi spune, te rog, ceva despre viitor?”

„Focul se dezlănţuie în sud, dar chiar dacă este multă apă, el va fi încă puternic.“

Vizitatorul văzu că această conversaţie nu mersese prea bine pentru el, aşa că îşi lua rămas bun de la

Călător şi coborî muntele.

Ajungând la acest punct al amintirilor, Călătorul Hoinar pe Nori afirmă: „Faptul că m-au vizitat doi

oameni în aceeaşi zi este extraordinar. Le-am povestit despre logica mecanismelor naturale, şi ulterior s-a

dovedit că totul a fost exact cum am spus. După aceea m-am ascuns şi niciodată nu mi-am mai arătat faţa. Şi nu

am mai coborât niciodată muntele. Nu pot spune mai multe, deoarece inevitabil faci greşeli când vorbeşti prea

mult. Acum acest val seismic a venit cu un vuiet năprasnic, dar şi el, în cele din urmă, va dispărea.”

Ascultându-l vorbind despre cursul evenimentelor, Wang Liping fu cuprins de admiraţie pentru bătrânul

taoist.

Călătorul Infinitului zise: „Aceşti doi oameni conduceau câte o regiune, şi a fost o pace temporară. După

părerea mea, în vremurile actuale haosul este de o magnitudine rară în istoria Chinei. Chiar de când primul

împărat a unificat ţara, ordinea şi dezordinea au alternat încontinuu. Când observăm vremuri de înflorire,

inevitabil găsim lideri înţelepţi şi conducători inteligenţi, ca şi noi legi şi reglementări stricte controlate de

funcţionari şi respectate de către oameni; afacerile înfloresc, pacea este menţinută şi judecata sănătoasă

predomină. Dacă acestea sunt administrate în mod regulat, în mod normal dezordinea nu poate apărea.”

 

Acum Wang Liping îi ceru marelui maestru să vorbească despre modul de conducere. Călătorul

Infinitului spuse: „Există diferite feluri de conducere – după oameni, după legi, după principii şi după Tao. În ce

priveşte conducerea după oameni, la început natura umană era destul de pură şi simplă, iar dorinţele şi

năzuinţele oamenilor erau de asemenea extrem de simple. În acele vremuri, când existau înţelepţi ce domneau şi

îi conduceau pe oameni să asculte cerul şi pământul, o naţiune era paşnică în mod natural.

În ce priveşte conducerea după legi, când societatea s-a dezvoltat până la punctul în care a luat fiinţă

diviziunea muncii, structura socială s-a divizat în diferite clase profesionale, o varietate de ideologii au fost puse

în circulaţie şi populaţia amestecată trăia în interdependenţă, dorinţele şi ambiţiile creşteau iar natura umană nu

mai era inocentă. Singurul mod de a le guverna era prin lege, ce reglementa lucruri prin măsuri legale.

Când există conducere după legi, legile trebuie să fie rezonabile; legile trebuie să fie construite în aşa fel

încât să fie respectabile şi de încredere, iar legea trebuie să fie riguros aplicată. Mai mult, legea trebuie să fie

aceeaşi atât pentru oficialii de la conducere cât şi pentru cetăţenii obişnuiţi; nu poate exista un standard dual.

Lao-tzu spune: «Ceea ce este domol, e lesne de ţinut. Ceea ce încă nu s-a întâmplat, e lesne de plănuit. Ceea ce

este gingaş, e uşor de zdrobit; ceea ce este vag, e lesne de a fi împrăştiat. Fă aceasta înainte să existe;

126

guvernează înainte să apară neorânduiala.» Când societatea atinsese acest stadiu era deja atât de complexă încât

a continua cu conducerea după oameni nu mai reprezenta o garanţie practică împotriva dezordinii; şi totuşi nici

conducerea după lege nu era întotdeauna complet eficientă, aşa că a trebuit să se dezvolte şi conducerea după

principii.

Conducerea după principii înseamnă că atât legiuitorii cât şi populaţia înţeleg principiile după care

oamenii pot trăi şi naţiunile pot prospera, considerând aceste principii ca legi mai degrabă decât a face o

abordare legislativă către lege. Atunci o ţară este uşor de condus.

Conducerea prin Tao sau Cale este la un nivel şi mai înalt, hrănind oamenii prin intermediul Căii,

întorcându-se la naturaleţe şi mergând înapoi către realitate, contopind umanitatea cu cerul şi pământul,

neconsiderând drept lege vreo lege artificială, dar fiind ordonat fără a fi condus. Lao-tzu scria: ‘De aceea

înţeleptul spune: «Fiindcă nu născocesc nimic, oamenii sunt civilizaţi în mod spontan. Fiindcă îmi place calmul,

oamenii sunt cinstiţi în mod spontan. Fiindcă nu am interese, oamenii prosperă în mod spontan. Fiindcă nu am

dorinţe, oamenii sunt inocenţi în mod firesc.»’ Conducerea fără artificialitate reprezintă conducerea prin

intermediul Căii. Acesta este cel mai înalt nivel de dezvoltare socială şi cea mai înaltă realizare a conducerii.”

Mângâindu-şi lungii săi favoriţi în timp ce vorbea, Călătorul Hoinar pe Nori adăugă: „Sferele conduse

de Cale există doar în tărâmurile magiei. Înainte ca lumea obişnuită să fie condusă prin Tao, cine ştie cât de

mult timp trebuie să treacă şi cât de multe distrugeri şi greutăţi vor trebui să îndure ţara şi poporul nostru.”

Ascultându-i pe cei doi bătrâni vorbind despre conducere şi gândindu-se la experienţa sa personală

Wang Liping realiză cât de profundă era înţelegerea lor şi îşi întări propria sa înţelegere, pentru a cultiva

rafinarea şi mai puternic.

127