DESCHIZAND POARTA DRAGONULUI 18

Qigong

Aceasta ne conduce înapoi la vitalitate, energie şi spirit.

În natura lor esenţială, visurile sunt legate nu doar de spirit, ci şi de energie şi vitalitate. Acest lucru este

valabil nu doar în ceea ce priveşte visatul oamenilor obişnuiţi, ci şi în ce priveşte visatul practicanţilor. Aceasta

deoarece visul este un fel de mod de existenţă în care vitalitatea, energia şi spiritul operează în armonie: forma

sa de manifestare în spaţiu şi timp este extrem de fluidă şi liberă; în acest fel practicanţii taoişti folosesc visurile

pentru a trezi puterea mentală, pentru a relaţiona cu alţi oameni, pentru a transcende barierele timpului şi

spaţiului.

Al treilea lucru, legat de înţelesul visurilor, este o problemă care a fost investigată foarte mult de-a

lungul epocilor. Taoiştii, susţinând ideea lor de unitate dintre Natură şi umanitate, explică natura esenţială a

visurilor în termeni de echilibru sau dezechilibru al vitalităţii, energiei, şi spiritului, recunoscând înţelesul

profund atât al visatului pasiv cât şi al celui activ.

La fel ca şi imaginile hexagramelor din I Ching, şi în visuri, când apare un lucru, apare o imagine, şi

când apare o imagine există o structură, şi când există o structură, există un motiv. Motivul nu este unul evident,

ci ascuns. Tipul de expresie al visurilor este imagini mişcătoare, nu limbaj abstract; imaginile reprezintă relaţia

dintre umanitate şi univers chiar şi mai direct. Expresia în limbaj abstract este deseori limitată, mai ales atunci

când cuvintele au fost îngheţate de concepte culturale fixe, situaţie în care aceste limitări sunt deosebit de

evidente. Deoarece stările de/din vis, prin contrast, nu sunt legate de timp şi spaţiu, ele au o versatilitate

extraordinară, şi o libertate de expresie mult mai mare. Pentru că oamenii sunt legaţi de restricţiile actualităţilor

imediate, în special de cultură, spiritul lor vital şi corpul fizic sunt deseori în stări de opresiune; visurile sunt o

cale de a le elibera.

În concluzie, în ceea ce priveşte interpretarea visurilor, taoiştii consideră semnificaţia visurilor active ca

fiind de la sine înţeleasă, şi nu necesită interpretare. În ceea ce priveşte visurile pasive, sunt unele unde înţelesul

este clar şi nu există nevoia de interpretare, în timp ce acele visuri al căror înţeles este ascuns au nevoie de o

interpretare care să se bazeze pe imaginile lor. Instrumentele de interpretare au de-a face cu sursele visurilor –

vitalitatea, energia şi spiritul – şi principiile lui yin şi yang, şi cele cinci elemente. Ceea ce este important aici

este ca gândirea să se ridice de la nivelul „persoanelor, evenimentelor şi lucrurilor”, către un nivel mai înalt, al

„cerului, pământului şi umanităţii”, pentru ca înţelegerea să poată apărea.

Visatul activ sau intenţional menţionat mai devreme, în care visurile sunt induse în alţi oameni,

călătorind în timp, în realitate nu mai este „visat”, ci de fapt „proiectarea spiritului.”

Condiţia de bază pentru proiectarea spiritului este aceea de a avea vitalitate, energie şi spirit în

abundenţă, şi de a le antrena în aşa fel încât să fie determinate să opereze liber. De fapt, cei trei vrăjitori l-au

învăţat pe Wang Liping metodologia pentru antrenarea vitalităţii, energiei şi spiritului.

99

Spiritul yin este ca un bebeluş: la început este hrănit treptat cu blândeţe şi dezvoltat în interiorul

abdomenului; apoi este transferat în camera nirvana din creier. Pe măsură ce se dezvoltă spiritul yin, trebuie să

fie protejat cu grijă. Este deosebit de important să fii grijuliu legat de schimbările climatice şi când e vreme

urâtă să nu lucrezi cu proiectarea spiritului. Este ca şi în cazul unui bebeluş, care poate părăsi corpul mamei

după ce este complet dezvoltat, dar ca nou-născut este încă neajutorat şi are nevoie să fie alăptat şi îngrijit cu

atenţie pentru a putea creşte sănătos. După ce a crescut puternic, poate să fie învăţat să meargă, şi apoi treptat i

se permite să se plimbe.

Când se practică pentru prima oară proiectarea spiritului, acesta este pus să acţioneze doar în imediata

vecinătate, pentru a fi chemat înapoi foarte repede. Mai târziu este făcut să acţioneze în spaţiul exterior deschis,

şi readus înapoi de-a lungul drumului originar. După un antrenament de lungă durată, când spiritul yin a devenit

puternic şi poate intra şi ieşi liber, i se poate permite să călătorească puţin mai departe, şi de asemenea poate fi

proiectat de mai multe ori pe zi. Pentru că este vorba despre călătoria vitalităţii, energiei şi spiritului, după ce

această capacitate s-a dezvoltat, călătoreşte la fel de repede ca şi gândul însuşi. Prin utilizări diferite ale

vitalităţii, energiei şi spiritului, este posibil să manifeste formă sau să nu manifeste formă; aici se află secretul

„artei de a reproduce corpul”.

 

După ce Wang Liping însuşi a învăţat să proiecteze spiritul, a trecut prin aceeaşi experienţă pe care a

avut-o atunci când a postit, când a trecut în starea de suspendare a proceselor vitale, şi apoi în moarte. El a

experimentat acest lucru de câteva ori, dar acum erau două diferenţe faţă de experienţa morţii sale. O diferenţă

era aceea că nu a avut aceeaşi durere extremă pe care a avut-o în momentul morţii. Cealaltă diferenţă era că la

acest nivel Wang Liping nu doar că putea să-i audă pe ceilalţi vorbind în viziunile lui, ci putea să le şi răspundă.

Înainte, putea doar să audă, dar nu putea vorbi.

Viziunile pe care Wang Liping le-a avut cu aceste ocazii erau atât de asemănătoare cu fabulele mitice

încât ar fi incomprehensibile din punctul de vedere al realităţii obişnuite.

100

12

Vânătoarea de comori în munţi

Fără să-şi dea seama, călătorind peste munţi şi râuri prin căldură şi frig, cei trei vrăjitori şi ucenicul lor

petrecură aproape doi ani pe drum.

Călătorul Infinitului, Zhang Hodao, avea acum optzeci şi opt de ani; Călătorul Liniştii Pure, Wang

Jiaoming, avea şaptezeci şi opt de ani, iar Călătorul Vidului Pur, Gu Jiaoyi, şaptezeci şi şase. În general,

oamenii obişnuiţi care ajung la asemenea vârste înaintate şi-au consumat aproape toate resursele şi se mişcă

anevoios. Foarte puţini îşi menţin sănătatea fizică, dar majoritatea nu pot suporta niciun fel de stres; ei au nevoie

să-şi trăiască restul vieţii în linişte. Cum ar putea ei îndura foamea, expunerea la soare şi alte dificultăţi

călătorind în voie? Dar bătrânii vrăjitori îşi contopiseră trupul şi mintea cu Calea. Deşi se aflau pe drumuri

pentru a evita încurcăturile, erau încă inocenţi precum copiii – îmbăindu-se în lumea naturală precum peştele se

zbenguie în apă, ei nu păreau că suferă, ci, de fapt, că se distrează şi se simt bine.

Lăsând la o parte hainele lor zdrenţuite, erau rumeni în obraji şi extrem de entuziaşti. Atunci când se

amestecau printre oamenii obişnuiţi, chiar şi persoana cea mai puţin simţitoare era capabilă să-i depisteze după

feţele şi aerul spiritual degajat şi putea să-şi dea seama că cei patru erau oameni ce realizaseră Calea.

Cei patru erau împreună în fiecare zi. Sarcina celor trei vrăjitori era clară; ei trebuiau să-l poarte cu ei pe

tânărul lor ucenic, transmiţându-i pas cu pas practici şi învăţături. Datorită situaţiei critice a momentului, Wang

Liping nu putea învăţa Calea în mod normal; el trebuia să profite de orice oportunităţi care se iveau în decursul

călătoriei pentru a progresa în practică.

Când călătoreau prin pustietăţi, dacă reuşeau să găsească ceva mâncare, mâncau până se săturau; dacă

nu găseau nimic de mâncare, nimeni nu pronunţa cuvântul „foame”. Toţi patru erau conştienţi că oricine ar fi

emis o asemenea idee ar fi fost „prins” de ceilalţi şi i s-ar fi spus să meargă să caute ceva de mâncare.

La început Wang Liping nu înţelegea că acesta era un fel de concurs de isteţime practicat de învăţătorii

săi. Fiind tânăr şi vorbind fără ezitare, el era întotdeauna cel căruia îi scăpa că îi era foame. Deci mai mereu el

era cel care hoinărea în lungi călătorii încercând să-şi dea seama cum să găsească ceva de mâncare.

Deseori se întâmpla să nu fie mâncare suficientă şi nu o puteau împărţi în mod egal. În asemenea

momente ei puneau mâncarea în centru şi se aşezau în cerc în jurul ei, fiecare susţinând propria idee, pentru a fi

analizată de ceilalţi. Dacă reuşeau cu toţii să fie de acord, împărţeau atunci mâncarea conform cu metoda

propusă. Dacă părerile lor erau diferite şi niciuna nu era respectată, atunci continuau să discute pe marginea lor.

Mai târziu Wang Liping a înţeles că nu era greu să mergi pe drum şi să cerşeşti pomană; problema era

cine trebuia să fie prins şi pus să facă aceasta. El deja fusese învins în acest concurs de isteţime. Dar acum

Liping începu să-şi pună mintea la contribuţie pentru a găsi o modalitate de a-i „prinde” pe învăţători.

O dată Călătorul Vidului Pur fu „prins” de ceilalţi într-un moment de neatenţie, astfel ca merse să caute

ceva de mâncare. A trebuit să meargă forte mult. Când în sfârşit s-a întors cu câteva găluşte făcute din cereale şi

vegetale, cu toţii se aşezară şi începură să discute cum să le împartă.

Mângâindu-şi favoriţii, marele maestru vorbi primul: „Eu sunt cel mai în vârstă de aici. Nu sunt atât de

puternic precum voi, deci ar trebui să am ceva mai mult.”

Wang Liping fu următorul care vorbi: „Eu sunt încă în creştere, deci ar trebui să primesc ceva mai mult.

Voi, cei bătrâni, ar trebui să aveţi grijă de un adolescent!”

Călătorul Vidului Pur spuse cu convingere: „Am parcurs un drum lung. Nu mi-a fost uşor să obţin aceste

bucate. Bazându-ne pe principiul răsplăţii conforme cu rezultatele, eu ar trebui să obţin jumătate iar voi ar trebui

să împărţiţi ce a rămas.”

101

„Ce spui acolo?” îl întoarse Călătorul Liniştii Pure. „Am avut grijă de raniţa ta în locul tău, deci amândoi

avem un merit, nu doar tu. Hai să împărţim mâncarea în trei părţi: Jiaoyi şi cu mine vom lua două părţi, iar

marele maestru şi Liping vor împărţi porţia rămasă.”

Văzând că niciunul nu menţionase cuvântul „bătrân”, bătrânul maestru îşi dădu seama că nu avea niciun

rost să intre în controverse. Aşa că dădu înapoi şi sugeră: „Ce-ar fi dacă le-am împărţi în mod egal între noi?”

„Nu, nu!”. Ceilalţi trei respinseră ideea. „O împărţire egală e cea mai puţin interesantă, şi nu are nicio

logică.” Dar niciunul nu putea găsi vreun motiv convingător pentru a împărţi hrana într-un alt mod.

Văzând că se aflau în impas, Călătorul Infinitului veni cu un plan. „În regulă”, spuse el, „nu vă mai

certaţi. Am o cale ce mi se pare dreaptă. Dacă sunteţi de acord, vom face aşa.”

„Te rugăm, spune-ne care este planul tău.”

„Puneţi găluştele aici, şi hai să le mâncăm cu toţii deodată, astfel ca fiecare să aibă o şansă egală. Nu e

ăsta modul cel mai corect?”

„În regulă”. Cu toţii fură de acord.

Marele maestru găsi o piatră şi puse găluştele pe ea. Dintr-odată toţi patru îşi întinseră gâturile pentru a

băga găluştele în gură, ca şi cum ar juca „la cules de mere6”. Găluştele nu erau aşa de mari, şi tot ce reuşiră fu

să-şi ciocnească capetele.

Călătorul Vidului Pur fu primul care dădu înapoi: „N-are niciun rost”, spuse el. „Nu mai pot! Continuaţi

voi!”

Marele maestru râse şi spuse: „Exact cum prevăzusem! Îţi pasă de pielea de pe frunte. Nouă ne pasă de

găluşte! “ Cei trei începură să râdă, fiecare molfăind o găluşcă. În final Călătorul Liniştii Pure se retrase şi el,

lăsând numai doi. Marele maestru apucă ultima găluşcă şi o împărţi cu Wang Liping.

Acum, Călătorul Liniştii Pure îl văzuse pe Călătorul Vidului Pur cum dăduse înapoi şi realiză că exista

un motiv pentru aceasta. Furişându-se în spatele său, îl văzu mâncând un cartof dulce. Fără niciun cuvânt,

Călătorul Liniştii Pure îi smulse cartoful, îl rupse în două şi îl împărţi cu Călătorul Vidului Pur.

O găluşcă şi un cartof dulce nu sunt suficiente pentru a sătura un om, dar împărţirea mâncării făcea ora

de masă destul de vioaie. În pustietăţi, din vreme în vreme, râsetele taoiştilor se auzeau prin poienile montane.

Astfel, timpul trecu într-o atmosferă simplă, naturală, eliberată de orice fel de restricţii. Învăţătorii şi

ucenicul lor îşi petreceau timpul urzind planuri şi punând capcane unul pentru celălalt într-o manieră

prietenoasă pentru a-şi stimula inteligenţa şi a-şi dezvolta intuiţia. Ori de câte ori unul din ei era prins, ceilalţi

râdeau din plin.

Aceşti trei bătrâni vrăjitori erau, la urma urmei, copii inocenţi ce nu creşteau niciodată. Oricât de haotice

erau vremurile, în lumea acestor patru taoişti nu exista nicio reţinere sau constrângere de vreun fel, nici faţă sau

spate, nici dreapta sau stânga, nicio distincţie între nord, sud, est şi vest. Minţile lor erau strălucitoare ca soarele

şi clare ca luna, gândurile ca şi norii plutitori şi apa curgătoare, necontaminate, pure, profund naturale şi

spontane, vii şi active, liniştite şi în pace. Calea Cerului, Calea pământului şi Calea umanităţii se contopeau în

una.

Aceste vremuri de practicare a Căii pe drum au reprezentat o perioadă de neuitat pentru Wang Liping. A

fost a doua culme a vieţii sale.

În acest timp, cei trei vrăjitori îl învăţau pe Wang Liping calculele mişcărilor corpurilor cereşti,

principiile şi modelele schimbărilor sociale, tehnicile astrologice, de vindecare, ale fizionomiei, de divinaţie şi

cele de cultivare a fizicului, precum şi arta proiectării spiritului şi efectuării visatului intenţional. În timp ce

6 În textul din limba engleză apare bobbing for apples – joc în care participanţii trebuie să culeagă cu dinţii merele aflate într-un butoi cu apă.

102

Wang Liping se afla în procesul practicării Exerciţiilor Celor Trei Nemuritori din Învăţătura supremă a

nestematelor spirituale, cei trei vrăjitori îi transmiteau şi extraordinarele lor aptitudini individuale.

Acum Wang Liping înţelese în cele din urmă care era scopul său în viaţă. Sarcina sa era să trăiască la

înălţimea învăţăturii vrăjitorilor şi să îşi îndeplinească misiunea cu onoare. Deja obţinuse o profundă înţelegere

a principiilor unităţii cerului, pământului şi umanităţii şi obţinuse mijloacele prin care să unească mintea umană,

mintea cerului şi mintea Căii. Sub privirile bătrânilor vrăjitori, protejatul lor se maturizase treptat de la copilărie

către maturitate.

Maeştrii taoişti şi ucenicul lor călătoreau liberi, discutând şi râzând, cu inimile neîmpovărate de

greutăţile lumii obişnuite, „îmbătaţi”de contopirea trupurilor şi minţilor lor cu natura.

Într-o zi ajunseră la un drum îngust printre munţi. Din când în când câte un camion trecea vâjâind.

Marele maestru îşi ridică piciorul şi văzu că pantofii i se rupseseră. Călătorul Vidului Pur şi Călătorul Liniştii

Pure ştiau ce era în mintea sa şi îi semnalizară în tăcere că sunt de acord. Wang Liping urmări cu privirea un

camion ce dispăru în faţa lor, apoi se întoarse chiar la timp, pentru a vedea un altul pe drum.

Când camionul se apropie de ei, cei trei bătrâni vrăjitori săriră în el. Luat prin surprindere, Wang Liping

începu să alerge după ei în viteză; camionul era deja cu mulţi metri în faţă, iar bătrânii râdeau de Liping, aflat în

spatele camionului.

Wang Liping îşi dădu seama că fusese păcălit de bătrâni. Într-o zvâcnire de energie puterea sa internă

crescu şi alergă peste o sută de metri cu viteza fulgerului, sărind în cele din urmă uşor în camion. Cei trei

vrăjitori nu mai conteniră cu râsetele.

Şoferul conducea camionul cu viteză maximă, cu întreaga atenţie îndreptată spre înainte, nefiind deloc

conştient de ceea ce se întâmpla în spatele camionului. Auzind dintr-odată sunetul unui râset, i se păru foarte

ciudat. Foarte puţine vehicule mergeau pe acest drum de munte, şi erau foarte puţini călători. Şoferul nu văzu pe

nimeni. De unde venea râsetul? Părea că vine de undeva de aproape. Ar putea oare fi cineva în camion? Dar el

nu avea ajutoare. Cum ar putea fi voci acolo? Privind în oglinda retrovizoare el văzu că, într-adevăr, în camion

se aflau oameni, şi erau şi bătrâni – cât de ciudat! Şoferul opri camionul, intenţionând să afle cine erau. Ieşind

din cabină şi mergând în spatele camionului, şoferul fu uimit când nu găsi niciun semn al prezenţei cuiva.

Exact când se întreba oare ce se întâmplase, şoferul auzi dintr-o dată o voce spunând „Mulţumim,

domnule, pentru că ne-ai dat voie să călătorim.” Întorcându-se, şoferul văzu patru bărbaţi stând în faţa

camionului, trei bătrâni şi un tânăr, cu palmele unite în semn de recunoştinţă. Şoferul dori să le pună întrebări

pentru a afla cine erau, dar înainte de a-şi da seama aceştia deja se îndreptau către creasta muntelui.

De fapt, cei patru taoişti îşi folosiseră puterea invizibilităţii când observaseră camionul oprindu-se; ei

coborâseră, aşa că, în mod normal, şoferul nu avusese cum să-i vadă.

Vrăjitorii şi ucenicul lor îşi continuară drumul până ce ajunseră la poalele Muntelui Florilor. Ei

observară că muntele era extrem de înalt, cu o privelişte neobişnuită, ca un uriaş stând cu capul în nori, cu un

aer de maiestuozitate şi grandoare.

Muntele Florilor a fost dintotdeauna renumit pentru prăpăstiile sale abrupte. Muntele are cinci vârfuri:

cel estic este numit Soarele de Dimineaţă, cel vestic este numit Mugurele de Lotus, cel sudic este numit Gâsca

Coborând din Zbor, cel nordic este numit Cei Cinci Nori iar cel central este numit Femeia de Jad. Cele cinci

vârfuri constituie o privelişte splendidă. Vârfurile muntoase sunt ca nişte pereţi abrupţi, ascuţite precum un

cuţit, extrem de dificil de urcat. Există un poem faimos despre acest munte, care sună astfel:

Doar cerul este deasupra sa;

nu se poate compara cu niciun alt munte:

ridică-ţi capul, şi soarele roşu este aproape;

întoarce-te, şi norii par jos.

103

O altă caracteristică specială a Muntelui Florilor este poziţionarea sa, aşezat fiind în mijlocul marii linii

ce împarte China de est şi cea de vest, ce formează cele două zone economice naturale.

Taoiştii apreciază toate caracteristicile unice ale Muntelui Florilor. Nu numai că au observat aşezarea

muntelui, dar au observat şi ceea ce se acumulează şi circulă pe aici, şi anume energia sub forma vântului.

De-a lungul vremurilor, Muntele Florilor a constituit un loc în care taoiştii au cultivat energia, unde au

cultivat vântul. Când Wang Liping şi învăţătorii săi au călătorit către Muntele Florilor, acesta era principalul lor

obiectiv.

Cei patru taoişti urcară o cărare abruptă de munte. Primul val al „Marii Revoluţii Culturale” trecuse deja,

iar urmele lăsate de „Curăţarea Orizontală” a „Gărzilor Roşii” erau încă foarte evidente. Erau foarte puţini

călători prin acele locuri, şi destule locuri renumite se aflau în ruine, cu bălării acoperind ţiglele sparte şi

cărămizile crăpate. Învăţătorii lui Liping, care mai fuseseră în munţi de mai multe ori, fură şocaţi de ceea ce

văzură.

Maeştrii taoişti şi discipolul lor urcară pe munte pe drumul cel mai abrupt şi mai periculos. Aici cărarea

de piatră este aproape verticală, cu lanţuri de fier pentru siguranţă, şi este atât de îngust încât poate permite

trecerea doar unei persoane o dată. Treptele sunt atât de abrupte încât persoana din urmă poate vedea tălpile

picioarelor persoanei din faţă. Dacă priveşti în jos, ai senzaţia că parcă te afli pe o frânghie suspendată pe cer;

nu te poţi abţine să nu simţi teamă.

La jumătatea versantului muntos, unul din mentori îi spuse lui Wang Liping să se oprească şi să

privească nişte deschideri de peşteră ce abia se distingeau pe un vârf îndepărtat. Mentorul îi explică faptul că

acolo era locul unde Hao Datong, unul din cei Şapte Oameni Adevăraţi din Nord, Maestru taoist al Eternei

Realităţi, a cultivat realizarea şi a atins Calea.

Acest taoist călătorise către Muntele Florilor şi săpase o peşteră în peretele stâncii, în care să-şi realizeze

practicile. Când peştera a fost terminată, un alt taoist a venit la el cu o pernă şi i-a spus că nu are unde să stea şi

a dorit să împrumute peştera. Deci cel ce săpase peştera îl lăsă pe celălalt şi plecă pentru a săpa o altă peşteră

pentru el însuşi.

Când cea de-a doua peşteră a fost terminată, din nou, un alt taoist veni şi ceru să o împrumute. Iarăşi, cel

ce săpase peştera îl lăsă pe celălalt şi plecă din nou pentru a săpa o altă peşteră pentru el însuşi.

Credeţi sau nu, acelaşi lucru s-a întâmplat şi când cea de-a treia peşteră a fost terminată, la fel şi a patra,

a cincea şi a şasea. Zi după zi, lună după lună, an după an, Hao Datong continua să sape peşteri în stâncă pentru

a medita, dar de fiecare dată când termina una, altcineva venea şi îl ruga să fie lăsat să stea acolo. Când a

terminat de săpat cea de-a şaptezeci şi doua peşteră acest om, cunoscut mai târziu ca Maestrul Eternei Realităţi,

a atins în final Calea şi a obţinut realizarea.

Cei patru călători ajunseră la un popas lângă un pavilion distrus. Marele maestru îi spuse lui Wang

Liping că acesta fusese numit „Pavilionul de şah” şi fusese locul unei faimoase partide de şah dintre Chen Bo şi

primul împărat al dinastiei Song, în urmă cu o mie de ani. Împăratul pariase două districte la această partidă,

sperând să-l învingă pe Chen Bo. După cum s-a demonstrat, împăratul pierdu. Chen Bo nu avea niciun gând să

devină funcţionar deci i-a cerut împăratului să elimine povara taxelor de pe umerii ţăranilor din aceste două

districte. Împăratul acceptă cererea sa cu bucurie. În ce-l priveşte pe Chen Bo, el rămase pe Muntele Florilor

practicând taoismul; el este renumit îndeosebi pentru măiestria în meditaţia din timpul somnului.

Acest drum cu scânduri de pe Muntele Florilor este locul cel mai înspăimântător dintre toate. La

mijlocul unei stânci ascuţite cineva a săpat o serie de găuri mici, în care au fost introduse bare de lemn; în vârful

barelor au fost plasate scânduri înguste de lemn. Acesta este drumul cu scânduri al Muntelui Florilor. Văzut de

la distanţă, drumul cu scânduri pare ca o curea subţire strânsă împrejurul mijlocului unui perete ascuţit de

stâncă. Privind în sus de pe acest drum cu scânduri nu vezi decât stânci verzi atârnând deasupra, acoperind

cerul, tăindu-ţi respiraţia.

104

Dacă priveşti în jos, e mult mai înspăimântător. Dedesubt, nori ceţoşi, groşi sau subţiri, se învârt sub

picioare, urcând şi coborând, făcându-te să te simţi ca şi când ai fi pe o mare agitată. Dacă s-ar întâmpla să

aluneci de pe trapă şi să cazi, ai plonja în abis, murind, cu siguranţă. Toată lumea tremură de frică atunci când

se află în acest loc.

Când Wang Liping şi învăţătorii săi au ajuns la Muntele Florilor, era primăvară târzie, atunci când

vânturile se adună în jurul Muntelui Florilor din mai multe direcţii şi trec pe acolo. Deci era un moment bun

pentru rafinarea energiei şi cultivarea vântului.

În apropierea serii, înainte ca cei patru taoişti să ajungă la drumul cu scânduri, ei auzeau vânturile

montane şuierându-le în urechi şi simţeau valuri de aer rece în faţă. Când urcară pe o stâncă imensă chiar în

direcţia vântului, o pală imensă de vânt suflă, trimiţând nisip şi pietricele zburătoare. În defileuri păreau a fi

nenumăraţi dragoni ce se răsuceau, se învârteau şi parcă dansau. Nisipul şi pietrele azvârlite de vijelie pe feţele

stâncii făceau un asemenea zgomot încât, combinat cu şuieratul vântului produceau un enorm val de sunete în

aer.

Era primăvară târzie, iar florile sălbatice ale dealurilor sudice erau deja complet înflorite, iar copacii

erau înveşmântaţi în smarald. Totuşi, dincolo de culmea nordică plantele şi copacii tocmai începeau să

reînverzească, cu noi muguri ivindu-se treptat. Culmea nordică acţionează ca o barieră naturală, oprind aerul

călduţ şi umed din sud, aşa încât energia primăverii persistă aici şi cu greu pătrunde spre nord. Întrucât Muntele

Florilor se găseşte exact la sfârşitul a două mari lanţuri muntoase, el formează o cale de trecere naturală, prin

care un vast flux de aer cald pătrunde mai sus pentru a hrăni cu umezeală viaţa din regiunile nordice.

Cerul are cinci mişcări, şase energii şi opt vânturi. Energia primăverii face să crească plantele şi copacii;

iar lemnul este asociat cu vântul. Sudul este asociat cu focul, iar aerul din sud este încărcat cu energie

înfierbântată; natura sa de foc trebuie controlată, făcându-l cald, dar nu fierbinte, conţinând yin înăuntrul yangului.

Un curent de aer umed şi călduţ dinspre sud se înfăşoară în jurul celor cinci vârfuri ale Muntelui Florilor,

pierzând mult din căldura sa dogoritoare, până ce devine limpede şi rece până în momentul când părăseşte

muntele; cu umezeală în căldura sa, el ajută totul să crească şi să dezvolte.

Cei patru taoişti urcară drumul cu scânduri cu vântul montan suflând către ei din înălţimi, agăţându-se

strâns de faţa stâncii pe măsură ce îşi croiau drum. Deja se lăsase întunericul; luna în creştere atârna pe cer.

Peste tot, de jur împrejur, se aflau vârfuri montane întunecate; dedesubt era un abis. Vântul ce lovea peretele

stâncii se învârtea şi ricoşa, aproape zburându-i pe călători de pe cărarea cu scânduri. Din când în când o pală de

vânt rece apărea şi de dedesubt, aproape ridicându-i în aer.

Marele maestru se găsea în frunte: părea că plutea în aer. Agil ca un leu de munte, el se mişca dintr-un

loc în altul într-o clipită. Cât despre Wang Liping, pentru prima oară el avu experienţa ritmurilor vânturilor de

pe Muntele Florilor, şi simţi necesitatea de a controla forţele schimbătoare ale vânturilor din toate direcţiile

pentru a atinge echilibrul. De partea lor, cei doi mentori mergeau pe cărarea cu scânduri ca şi cum ar fi mers pe

teren regulat.

Croindu-şi drum de-a lungul drumului cu scânduri, cei patru ajunseră la un loc neted. Aici, puterea

vântului se diminuă dintr-odată; era doar o adiere blândă, relaxantă şi plăcută. Marele maestru spuse că ar trebui

să se aşeze în acel loc. Apoi, mentorii îl învăţară pe Wang Liping metodele de respiraţie şi aspirare a energiei

necesare pentru a sta în acel loc. Procedând aşa cum l-au învăţat, Wang Liping simţi dintr-odată că era foarte

diferit de experienţa sa anterioară în şedere; acolo era un nou cer şi pământ.

Mentorii îl mai învăţară pe Wang Liping şi modul în care să cultive vânturile de pe Muntele Florilor,

cum să cheme vântul, transmiţându-i metode ezoterice şi învăţături secrete. În final, marele maestru îl mai

învăţă pe Wang Liping o metodă ezoterică de şedere în vârful principalei culmi a Muntelui Florilor şi de

observare a schimbărilor vânturilor şi norilor de pe cuprinsul întregului ţinut.

Vârful sudic, Gâsca Coborând din Zbor, este principalul vârf al Muntelui Florilor. Era deja noapte târzie

când cei trei maeştri taoişti şi ucenicul lor escaladau acest vârf; stelele clipeau strălucitor, iar lumina lunii

105

învăluia în linişte întinderea munţilor. Cerul era limpede precum cristalul, fără nici măcar o urmă de nor.

Vârfurile montane de dedesubt erau ca un strat de mătase strălucitoare. Pâlcuri de copaci erau învăluiţi într-o

lumină întunecată, părând din ce în ce mai vagi şi neclari cu cât mai îndepărtate erau. Pe culmea acestui vârf se

află un lac alimentat de ploile de primăvară numit Primăvara Taishang. Suprafaţa apei este netedă precum

oglinda. Stelele şi luna penetrează adâncimile lacului.

Cei trei vrăjitori şi ucenicul lor se aşezară lângă lac, contopindu-se în uniune cu stelele şi luna, munţii,

râurile, plantele, copacii, cu primăvara curată şi pură. Cei patru îşi extinseră rapid „câmpul” universului în

interiorul propriilor trupuri, acoperind treptat întregul Munte al Florilor.

În transă, Wang Liping simţi cum vârfurile dispăreau treptat dinaintea ochilor săi. În faţa sa se afla o

întindere solidă de apă strălucitoare şi clară, din care ieşea o bucată de pământ uscat. Acum părea că plutea sus

în cer. Privind în jos, el văzu forme de apă pretutindeni, de diferite forme şi mărimi. Între formele de apă se

găseau grămezi groase, unele luminoase, unele întunecate, emanând diferite străluciri colorate – erau aurii şi

galbene, gri şi albe, purpurii şi multicolore. Unele locuri semănau cu peşteri adânci şi întunecate.

Apoi se desfăşură o altă scenă, precum o câmpie netedă dedesubtul muntelui, nu foarte clară, dar care se

putea discerne vag. Era un vechi câmp de luptă. Pe de o parte se găsea o formaţiune dreptunghiulară de luptă

înaintând uşor cu un aer puternic şi viguros. În flancurile de luptă părea că flutură steaguri, nechează cai,

strălucesc săbii. De cealaltă parte se găsea o uriaşă armată vuind precum un val de ocean, care nu purta

uniforme obişnuite ci mânuia bâte şi săbii într-o stare de mare agitaţie, cu un aer oarecum falnic.

Când cele două forţe începură lupta, caii şi oamenii din frunte căzură unul după altul, şi mai mulţi

oameni şi cai apărură din urmă. Când începuse bătălia, formaţiunea dreptunghiulară îşi pierduse forma integră;

în vreme ce valul pestriţ de ocean al celeilalte părţi urla încontinuu, presând puternic inamicul. Praful umplu

aerul, astfel încât acţiunea nu se mai putea vedea foarte clar. Liping putea doar să audă strigătul oamenilor şi

nechezatul cailor, zdrăngănitul săbiilor şi încleştarea suliţelor. Nu după mult timp formaţiunea dreptunghiulară

cedă iar forţa oceanică se prăvăli asupra ei.

Pentru o clipă soldaţii şi caii fără număr păreau că se luptă în aer; în final, unii dintre ei se întoarseră şi

plutiră precum umbrele zburătoare, schimbându-se la nesfârşit. Apoi, când un vânticel începu să bată, toate

aceste scene şi imagini se dizolvară şi se dispersară cu rapiditate.

Din neclaritatea întunecată apăru o altă scenă. Munţii erau verzi, râurile străluceau; păsările ciripeau iar

florile emanau parfumuri. În lumina pestriţă a unei o pădurici de bambuşi, de o parte a unui crâng tremurător,

apăru colţul unui acoperiş cu streşini întoarse în sus şi grinzi decorate. Un fum întunecat cu miros puternic se

ridica în aer. Pe versantul muntos se găseau numeroase plante glicina de o frumuseţe răpitoare, înnodate şi

legate încâlcit. Sub ele se afla aşezat un bărbat cu aspect distins, îmbrăcat în stil vechi, cu părul lung şi zbârlit,

dormind profund cu un evantai în mână: nu se trezise de o mie de ani.

Două ore mai târziu, cei patru taoişti opriră exerciţiul. Acum tot ce rămăsese de văzut erau stelele

strălucitoare de pe cerul limpede, cu iazul natural limpede şi neted ca o oglindă.

Wang Liping era încă absorbit în scenele la care tocmai fusese martor; o senzaţie indescriptibilă de bine

se ivise înăuntrul său.

Marele maestru îl întrebă: „L-ai văzut pe bătrânul maestru Chen Bo?”

Wang Liping răspunse: „El era vrăjitorul adormit de sub plantele glicina?”

Marele maestru zâmbi şi nu spuse nimic. Liping înţelese ce însemna aceasta. „Hm!” gândi el.

Unii oameni pot explica fenomenul prezentat anterior, ipotetic, în următorii termeni. Acceptând că

ionosfera şi câmpul magnetic al Pământului sunt capabile, în anumite condiţii speciale, să înregistreze

evenimente ce au loc în societate în vremuri similare, rezultă de aici două concluzii. Prima, când câmpul

magnetic al Pământului şi ionosfera sunt în condiţii normale, evenimentele nu vor fi înregistrate, ceea ce are ca

106

urmări „lacune” semnificative în înregistrare. A doua, condiţiile speciale ale câmpului magnetic al Pământului

şi ionosferei trebuie să coincidă precis cu evenimentele în mod spaţial, altfel nu se poate efectua o înregistrare.

Această ipoteză poate explica anumite fenomene extraordinare, dar nu poate explica variatele fenomene

produse de taoiştii avansaţi când îşi cultivă practicile, modul în care ei văd evenimente ale altor timpuri şi locuri

atunci când câmpul magnetic al Pământului şi ionosfera sunt în condiţii normale.

Ar părea că această teorie are nevoie de o dezvoltare mai extinsă; are nevoie de o nouă viziune asupra

timpului şi spaţiului, investigând nivele mai profunde ale existenţei materiale.

Să analizăm funcţionarea memoriei creierului. Orice am experimenta prin simţurile noastre lasă o

amintire în creier. Această amintire poate fi profundă sau superficială, şi poate rămâne în creier pentru o

perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Multe experienţe personale cad în cele din urmă în uitare. Creierul

îşi aminteşte şi, de asemenea, uită; acest antagonism arată că puterea creierului oamenilor obişnuiţi este limitată

şi poate doar reţine un anumit volum de amintiri. Totuşi, cercetări moderne asupra creierului au descoperit că

creierul omului are peste zece miliarde de neuroni; dacă toţi ar fi folosiţi să stocheze informaţii ar fi, într-adevăr,

posibil, să înregistrezi multe lucruri. Mulţi oameni de ştiinţă spun că 90% din creierul uman nu este folosit; aşa

încât există perspective măreţe pentru dezvoltarea inteligenţei umane.

Informaţia lăsată în creier de evenimente trecute poate părea pierdută sau uitată, dar în realitate nu se

întâmplă astfel. Informaţia rămâne în tăcere ascunsă în creier. Dacă nu este recuperată, sau dacă nu există

mijloace de recuperare, informaţia nu poate fi conştientizată.

Munca internă taoistă se aplică vitalităţii, energiei şi spiritului. Când munca este îndeplinită este posibil

să extragi informaţie ascunsă în subconştient. După cum am văzut mai devreme, atunci când Wang Liping a

practicat reîntoarcerea în pruncie a fost capabil să-şi amintească scene din copilărie. Şi când a practicat postirea,

îndeosebi când se afla în faza de încetinire a funcţiilor vitale şi după moarte, îi apăreau într-o perioadă foarte

scurtă scene din întreaga sa viaţă. La acest punct uitarea nu mai exista; memoria sa atinsese un nivel de

activitate fără precedent.

Privim depozitarea, amintirea şi pierderea informaţiei doar în termenii microcosmosului creierului

uman. Ce ar fi dacă am observa întregul univers în termenii unităţii Naturii şi omenirii? Vom avea de-a face cu

aceleaşi condiţii. Când un mod de existenţă din univers se schimbă în altul, indiferent de tipul de schimbare,

trebuie să lase ceva informaţii, depozitate într-un fel de „magazie de informaţii”. Mai mult, tranziţia de la o

formă substanţială la un depozit de informaţie este de asemenea un fel de schimbare. „Magazia de informaţii”

există cu siguranţă; nu putem încă afirma cu certitudine, dar acest lucru poate fi adevărat şi pentru toate

fenomenele naturale, incluzând munţi, râuri şi fiinţe umane. Locul unde această informaţie există este

inaccesibil celor cinci simţuri ale unei persoane obişnuite, dar oamenii ce sunt antrenaţi şi rafinaţi sunt capabili

să o extragă. Aceasta este, de asemenea, un fel de ipoteză, dar ea are sprijinul experienţei practice în

antrenamentul taoist, deci constituie cea mai promiţătoare sursă a unui întreg nou sistem teoretic.

 

Prin antrenament sistematic în metodele exigente ale taoismului, Wang Liping ajunsese acum la un nou

nivel, la care universul pe care îl vedea, simţea şi concepea era foarte diferit de cel al oamenilor obişnuiţi. Când

aceştia din urmă ajung într-un nou loc ei pot face unele observaţii superficiale asupra împrejurimilor. Mulţi nu

vor face decât o examinare ştiinţifică de rutină a florei şi faunei, a climatului, caracteristicilor apei şi calităţii

solului, determinând dacă locul este potrivit pentru locuit, muncă, studiu, distracţie, construcţie, industrie,

minerit şi altele. În schimb, Wang Liping mergea şi mai profund, folosindu-şi trupul pentru a „simţi” cerul de

deasupra şi pământul de dedesubt, înţelegând chiar şi elementele mai subtile pentru a determina influenţa

acestui loc asupra corpului uman şi activităţii sale, doar în final decizând pentru ce anume locul este potrivit şi

pentru ce nu.

Aceasta este diferenţa între cei care s-au ridicat la nivelul „cerului, pământului şi umanităţii” şi cei ce

rămân la nivelul „persoanelor, evenimentelor şi lucrurilor”.