DESCHIZAND POARTA DRAGONULUI 2

Qigong

După ce le mâncară, bătrânii îşi încrucişară privirile şi plecară bine dispuşi. Cugetând la ciudăţenia întâmplării,

când Liping îşi ridică privirea, cei trei bătrâni dispăruseră deja fără urmă.

Deşi atunci nu ştia, tânărul Wang Liping avea un motiv serios pentru a fi descumpănit de această

întâlnire. După cum s-a demonstrat mai târziu, cei trei bătrâni nu erau oameni obişnuiţi, ci vrăjitori taoişti care

trăiau de mult ascunşi în peşteri din munte practicând artele secrete. În realitate, ei nu coborâseră de pe munte

pentru a cerşi mâncare, ci pentru a găsi moştenitorul cunoaşterii lor.

Taoismul este religia nativă în China. Funcţiile sale cele mai directe şi universale pentru oamenii din

lumea obişnuită sunt recunoaşterea legilor universale, promovarea sănătăţii, prevenirea bolilor, prelungirea

vieţii, stimularea dezvoltării culturii şi civilizaţiei bazate pe cooperarea reuşită dintre om şi Natură şi dintre

individ şi societatea în ansamblu.

Cei trei maeştri taoişti care veniseră să-l găsească pe Wang Liping petrecuseră mulţi ani în peşterile din

munte cultivându-şi propriile fiinţe. Ei atinseseră deja cele mai înalte domenii de realizare atât în practica

interioară cât şi în cea exterioară, mult dincolo de scopul taoiştilor obişnuiţi.

Pentru a găsi un urmaş ei îşi folosiseră vederea interioară, precum şi cartea specială de previziuni

transmisă în cadrul grupării lor. Ajungând la concluzia că persoana pe care o căutau se găsea deja în lume de

peste zece ani, ei îşi făcuseră pregătiri pentru a pleca de pe munte şi a-l găsi.

Călătoria lor în vederea întâlnirii urmaşului a durat peste două luni, luându-le mai mult timp pentru a

vindeca şi ajuta oamenii de-a lungul drumului decât călătoria însăşi. Caritatea şi servirea altora sunt o parte a

tradiţiei taoiste, fie că sunt practicate la vedere sau în secret.

După ce ajunseseră la casa lui Wang Liping în acea zi şi îşi găsiseră moştenitorul spiritual, greutăţile

drumului păreau că s-au dizolvat în aer pentru cei trei vrăjitori. Vorbeau şi râdeau pe drumul de întoarcere către

clădirea abandonată la care se opriseră să locuiască. Scuturându-se de praf, ei s-au aşezat şi au aşteptat ca Wang

Liping să vină să-i caute.

Cât despre tânăr, după prima sa întâlnire cu cei trei vrăjitori, în acea zi, Liping nu îşi putu înfrâna dorinţa

intensă de a merge să-i caute. Fiind în clasa a cincea pe acea vreme, fusese zăpăcit toată după amiaza la şcoală.

După ore, în loc să meargă acasă împreună cu colegii de clasă, ca de obicei, s-a trezit bântuind ici şi colo distrat,

în cele din urmă îndreptându-se agale către locul unde maeştrii îşi instalaseră tabăra.

Wang Liping îi găsi pe cei trei bătrâni stând într-o magazie, vorbind şi amuzându-se. Vrăjit, se aşeză să-i

asculte.

Profesorii îşi găsiseră discipolul. Iar viitorul Transmiţător al învăţăturilor taoiste ale Porţii Dragonului îşi

găsise ghizii. Astfel, în toamna anului 1962, Wang Liping a început un curs de ucenicie în vrăjitoria taoistă, care

avea să dureze cincisprezece ani.

9

2

Rafinarea minţii

Chiar dacă cei trei vrăjitori taoişti stăteau şi discutau între ei, părând să-l ignore pe tânărul lor vizitator,

ei îl examinau pe ascuns, prin percepţiile lor interioare. Dându-şi seama că băiatul suferea de migrenă cronică şi

avea probleme cu ochii, bătrânii maeştri se apucară să-l trateze fără a da vreun indiciu vădit în legătură cu ceea

ce făceau.

Treptat, Wang Liping deveni conştient de o excepţională claritate a minţii, iar privirea i se clarifică şi ea.

Acum ştia că acei trei bătrâni nu erau, în mod sigur, oameni obişnuiţi.

De partea lor, de îndată ce maeştrii l-au privit cu atenţie pe Wang Liping şi-au dat seama că el era, întradevăr,

cel pe care îl văzuseră în viziunile lor din ultimii trei ani, cel pe care îl căutau. Wang Liping era destinat

să devină un Transmiţător al celei de-a optsprezecea generaţii a taoismului Porţii Dragonului.

Cel mai în vârstă dintre cei trei stătu liniştit pentru o vreme, cu ochii închişi. Apoi el deschise ochii încet

şi îşi aţinti privirea către tânărul Liping: „Bună, şcolarule! Se face târziu şi eşti departe de casă! Nu ţi-e teamă să

te întorci, în întuneric?”

Fără a se gândi, tânărul răspunse: „Teamă de ce? Când mă joc de-a v-aţi ascunselea cu prietenii, cu cât e

mai întuneric, cu atât e mai distractiv! De ce anume mi-ar fi teamă?”

Cei trei bătrâni fură încântaţi. Gu Jiaoyi îl trase pe Wang Liping spre el şi îi spuse: „Vino, joacă-te de-a

v-aţi ascunselea cu noi!”. Ducându-l afară, într-un cimitir nu prea îndepărtat, bărbaţii îl provocară pe băiat la

jocul de-a v-aţi ascunselea, spunându-i că îl vor declara învingător dacă va găsi măcar unul din ei în întuneric”.

Liping acceptă degrabă provocarea. El trecea pe acolo în fiecare zi şi cunoştea terenul foarte detaliat;

credea că era imposibil ca bătrânii să se poată ascunde de el.

Băiatul îşi acoperi ochii şi începu să numere, aşteptând ca bătrânii să se ascundă. Dar Zhang Hodao îl

trase şi îi spuse: „Nu e nevoie de aceasta. Doar stai aici cu ochii deschişi şi priveşte-ne când vom pleca să ne

ascundem. Priveşte cu atenţie - nu vom merge departe!”

Dar bătrânii rămaseră pe loc, aşa că Liping îi rugă să meargă să se ascundă. Nici acum ei nu se mişcară,

dar o voce spuse: „Mai bine uită-te cu atenţie - deja ne-am ascuns!”

Auzind aceasta, Liping îşi încordă ochii pentru a vedea, dar nu putu găsi nicio urmă a celor trei. Cum ar

fi putut ei dispărea chiar în timp ce-i vorbeau? De ce paşii lor nu au făcut niciun zgomot? Liping începu să

privească atent întreaga zonă, căutând în fiecare ungher sau crăpătură, în orice loc unde cineva s-ar fi putut

ascunde. Nimic. Niciun sunet. Întregul loc era pustiu. Complet zăpăcit, după aproape o oră, băiatul se întoarse la

copacul de unde pornise întreg jocul. Cei trei bătrâni apărură dintr-odată în faţa lui, invitându-l să-şi recunoască

înfrângerea!

În realitate vrăjitorii nu fuseseră niciun moment plecaţi. Ei rămăseseră acolo tot timpul, exersând arta de

a se face nevăzuţi. Aceşti maeştri taoişti nici măcar nu aveau nevoie de protecţia întunericului; ei ştiau cum să

dispară din faţa ochilor oamenilor obişnuiţi chiar şi în plină zi. Aceasta este o artă obţinută numai în faza

mijlocie a realizării.

Wang Liping nu ştia nimic din toate acestea; nu simţea decât uluirea şi respectul său crescut faţă de

maeştri. Ei îi spuseră să plece acasă şi să se întoarcă ziua următoare, după ore, şi să nu spună nimănui

întâmplările la care a fost martor.

Wang Liping merse acasă în acea seară şi îi găsi pe părinţii săi îngrijoraţi. Unde a fost el până aşa

târziu? Ce a făcut? Dar Liping dădu din colţ în colţ, aşa că nu-l forţară. Erau vremuri grele în China, şi fiecare

membru al familiei trebuia să aibă grijă de ceilalţi, dar uneori nu poţi ţine totul sub control. Liping era al doilea

10

fiu, la urma urmei, iar părinţii săi trebuiau să se îngrijoreze mai mult în legătură cu fraţii şi surorile mai mici. De

multe ori, Liping venea şi pleca de unul singur.

Cât despre cei trei bătrâni, oamenii din partea locului îi simpatizau pentru vârsta lor înaintată, dar şi

pentru că veniseră acolo tocmai din inima ţării. Abilităţile lor de vindecare era bine primite de către oameni,

deşi bătrânii lăsau puţin să se întrevadă pentru a-şi păzi identităţile de maeştri taoişti. De-a lungul timpului

oamenii au ajuns să-i respecte pe cei trei bătrâni, care nu cereau nicio recompensă pentru serviciile lor. Ei

obişnuiau să-l lase pe Wang Liping să facă treburi casnice pentru ei, iar acesta observa cum tratează ei bolile.

Între aceste activităţi îi vorbeau tânărului lor protejat despre lucruri care să-l orienteze pe Cale.

Având nevoie de un loc liniştit unde să-şi antreneze noul lor discipol, cei trei învăţători găsiră un vechi

atelier de fierărie abandonat de mult timp, destul de departe de traficul zilnic. Maeştrii curăţară locul, plantară

câţiva copaci în faţă şi înfiinţară o grădină de zarzavaturi în spate. Populaţia din satele de munte, provinciali

simpli, cinstiţi şi direcţi în felul lor de a fi erau impresionaţi de actele de caritate ale venerabililor bătrâni

vindecători şi obişnuiau să le trimită în dar lemne de foc, orez şi alte lucruri trebuincioase.

Odată cu trecerea timpului, Wang Liping se obişnui treptat cu bătrânii maeştri, care începură să-l

îndrume pe căi subtile pentru a-l pregăti pentru marele curs de antrenament pe care avea să-l parcurgă.

Într-o noapte rece de toamnă, pe când cei patru stăteau adunaţi în jurul unei lămpi, Marele Maestru

Zhang Hodao începu să povestească despre taoiştii şi principiile taoiste străvechi. El vorbi cu multe detalii

despre Changchun, Adevăratul Om al Eternei Primăveri, care a trăit pe vremea lui Genghis Khan şi a fost

întemeietorul grupării Porţii Dragonului.

Changchun a intrat pe calea taoistă la vârsta de nouăsprezece ani şi a devenit un discipol al marelui

Maestru Wang Chongyang pe când avea douăzeci de ani. După ce profesorul său a decedat, Changchun a

călătorit spre Muntele Zhongnan, un străvechi centru de studii spirituale.

Sosind la sfârşitul iernii, Changchun s-a trezit înzăpezit timp de cinci zile şi nopţi, închis într-un mic

altar. În pericol de a muri de foame şi de frig, Changchun a intrat într-o transă adâncă.

În mijlocul profundei sale meditaţii, Changchun auzi dintr-o dată o voce. Privind în sus, el văzu un

bătrân stând în faţa lui, aducându-i în dar hrană. Punând darul în faţa lui Changchun, bătrânul se întoarse şi

plecă.

Urmându-l pe bătrân până la uşa altarului Changchun privi dar nu văzu altceva decât o întindere vastă de

zăpadă neatinsă. Nu era nicio urmă de paşi.

Când ninsorile s-au domolit şi călătoria a fost din nou posibilă, Changchun îşi continuă drumul spre vest

până ajunse la o vale uriaşă cunoscută sub denumirea de Valea Râului Fa. Albia râului era foarte largă iar apa

creştea sau scădea alternativ în înălţime, încât era imposibil să construieşti un pod sau să călătoreşti cu barca.

Prin urmare, călătorii erau nevoiţi să-şi facă cu greu drum prin apă. Văzând pericolele la care erau expuşi

oamenii, Changchun se hotărî să rămână acolo şi să-i ajute pe călători, cărându-i peste râu pe umerii săi.

Instalându-şi un altar pe mal, Changchun trăi timp de şase ani lângă râu, petrecându-si nopţile în

meditaţie şi zilele transportând călătorii peste apă.

În această perioadă de timp, Changchun a experimentat de nu mai puţin de şapte ori ceea ce taoiştii

numesc Marea Moarte, şi a trecut prin ceea ce ei numesc Mica Moarte de nenumărate ori. Murind şi întorcânduse

la viaţă el a reuşit să transceandă lumea obişnuită a oamenilor, evenimentelor şi lucrurilor.

Marele maestru îşi încheie discursul cu aceste cuvinte: „Străbunul nostru spiritual Changchun avea o

vorbă: «Când nu este produs nici măcar un singur gând, aceasta se numeşte libertate; când nu este nimic în

minte, aceasta reprezintă iluminare nemuritoare.» Iată cât de intens se cultivau şi antrenau nemuritorii spirituali

şi vrăjitorii celeşti!”

Apoi bătrânul se întoarse către Wang Liping şi-l întrebă: „Ai ascultat cu atenţie?”